Ucigaşul de suflete

Un vuiet confuz îmi limpezeşte pentru o secundă creierul. Un vuiet ce izbeşte zidurile mucegăite ale oraşului. Pătrunde printre crăpăturile cangrenate şi torpilează aerul părăsit, decojind pereţii de umbrele strivite ale sentimentelor speriate. Se tânguie ademenitor prin colţuri îmbâcsite de teamă, încurcându-se şi deşirând ochiuri de păianjen încremenite în aşteptări de scurgeri temporale. Se strânge pe o urmă de gură rămasă inexplicabil pe un geam nespart, străpunge aerul printre urmele buzelor şi prin gaura desenată grotesc se scurge prin venele străzii, printre bucăţi de piatră îmbrăcată în alunecări de clipe expirate.

Ridic privirea resemnată şi privesc adânc în jurul meu. Sunt singur pe drum şi simt frigul cum mă cuprinde şi mă apasă pe stern. Cu fiecare apăsare simt cum bucăţi din mine se desprind şi sunt luate de un haos hulpav, un haos ce mă împrăştie peste  străzile pustii. Un fuior dureros încearcă să mă străpungă şi să ajungă dincolo de gânduri, să mă străpungă până în suflet. Încerc să fac un pas, să îmi duc mai departe teama ce mi s-a ghemuit cocoaşă pe spatele încovoiat, dar picioarele mele sunt captive de vuietul străzii, ce se ridică din propriile vene şi mă înlănţuie, mă înlănţuie pe de-a întregul, încolăcindu-mă şi sufocându-mi rămăşiţele de gânduri. Urcă pe mine cu alunecarea terifiantă a unui şarpe, îmbrăcându-mi picioarele, apoi şi braţele, făcând din mine o mumie marionetă.

În bucăţi de cioburi îmi văd bucăţi de suflet alergând împrăştiate, încercând să se ascundă de zgomotul din exterior. Simt o creştere în intensitate a vuietului şi cum sunt urnit din locul în care fusesem înlănţuit. Picioarele mi se mişcă singure în ritmul impus de vuiet şi mă duc prizonier pe străzile înecate în beznă. Fiecare pas pe care îl fac mă rupe de mine, şi rupe din mine mărind gaura din piept, gaură ce se apropie ameninţător de propriul meu suflet. Cuvintele vor să şuiere întrebări dar nu se aude nimic, doar un geamăt, un icnet vinovat de atâta neputinţă. Paşii continuă să îmi fie mutaţi, mişcaţi pe un drum nedorit, şi mişcările devin din ce în ce mai precipitate pe măsură ce vuietul creşte tot mai mult. Teama este din ce în ce mai densă, simt cum înaintez prin ea, cum se lipeşte de mine şi mă pătrunde din ce în ce mai adânc.

Un indicator îmi fulgeră prin faţa ochilor storşi de lumină. Cu o întârziere indiferentă reţin mesajul de pe indicator: “Spre Piaţa Execuţiilor”. Piaţa Execuţiilor… a execuţiilor… Şi vuietul din ce în ce mai asurzitor mă duce într-acolo. Şuvoiul bucăţilor rupte din mine se scurg şi ele pe marginea drumului în frânturi de imagini compuse odinioară din clipe furate. Frânturile clipesc apatice în amintirea strălucirii cândva sub razele soarelui. Un val de miros, miros de lumânări pâlpâind în întuneric, anunţă apariţia pieţei. Strada se deschide în întuneric şi o piaţă imensă se scaldă sub lumina frântă a lunii. Mulţimi de momâi gem în piaţa ivită sub ochii mei. E un furnicar lepros de siluete înghesuite unele în altele, atât de compact încât nu ai pe unde să treci. Vuietul mă trage spre mulţimea scabroasă ce simte mişcare la intrarea în piaţă. Ca un organism compact, mulţimea se întoarce spre mine. Un rânjet imens de satisfacţie înfloreşte pe buzele descărnate ale mulţimii. Sunetul scuipat din mulţime se strecoară spre mine şi îmi zgârie urechile. “…lăul!… E c…lăul!…”, surprind sunete scâlcite. Capul îmi cade în piept cu un rest de dispreţ ce mai rămăsese nescurs în şanţurile străzii.

Un mic licăr îmi străbate creierul. Mă vor sacrifica! Prefer aşa, decât să îmi fure sufletul. Gaura din piept mi se lărgea cu fiecare secundă scursă. “Călăul! E călăul!”, se aude glasul mulţimii şi hohote de satisfacţie se ridicau în văzduh. Ridic capul din piept. Cine e călăul? De cine vorbeşte mulţimea? Privesc în jurul meu şi desluşesc siluete cu găuri în piept. Şiruri de găuri încolonate şi deasupra lor şiruri de rânjete hidoase. Braţe contorsionate se ridicau strâmbe şi arătau spre mine. “Călăul!” Apoi un culoar lung se desface în acea mulţime şi paşii îmi sunt traşi spre mijlocul pieţei. În mijlocul ei, acolo unde luna nu îşi găseşte lumina frântă, în mijlocul pieţei se ridică un eşfod construit din suflete ucise. Sus, pe eşafod, legat de o rază de lună frântă, văd o siluetă căzută în agonie.

Sunt împins de mulţime spre eşafod, spre silueta observată acolo. Mă apropii încet, înfrigurat, interzis, către siluetă. E ceva acolo care mă îngrozeşte, ceva care duce teama spre paroxism. E ceva ce mi se pare cunoscut. Silueta ridică ochii spre mine, o privire absentă, cu nişte ochi căzuţi în orbite, opaci, ce parcă niciodată nu au cunoscut strălucirea. Unde am mai văzut ochii aceştia? De unde cunosc această privire? Un urlet înfiorător ţâşneşte din rana din piept şi genunchii se înmoaie troznind învelişul ce mă ţinea captiv. Mă prăbuşesc în genunchi. Mă recunosc. Recunosc silueta legată pe eşafod. Sunt eu! Tot eu! Cu pieptul găurit, doar o bucăţică de suflet mai atârna acolo.

Mulţimea urlă înnebunită. “Ucide-i sufletul! Ucide-l!” Şi mâinile mele se ridică singure încercând să apuce ceva. În jurul lor se învârt cuvinte, cuvinte rele, cuvinte ce se strâng într-o armă letală. Şi cuvintele-armă sunt împinse de mâinile mele ucigaşe spre ultima bucăţică din sufletul lui, spre ultima bucăţică din sufletul meu. Tot ce a mai rămas uman în mine se luptă cu disperare spre a împiedica gestul mortal. Cum să opresc gestul? Cuvintele ucigaşe pătrund adânc în el, adânc in mine, încercând să ducă gestul până la capât.

Teama, teama m-a însoţit tot timpul, fără să ştiu m-a măcinat bucăţică cu bucăţică, teama că într-o zi sufletul meu va muri. Dar scenariul este mai rău decât mi-aş fi închipuit vreodată, sunt propriul meu ucigaş, sunt ucigaşul propriului meu suflet!… Sunt ucigaşul de suflete!

Iertare…

 

Sufletului meu…

 

 

Foto

 

Poveşti pentru suflete căzute în agonie:

 

• Speranţe deşarte

• Oraşul fantomă

• Prizonieri de lux