Sensul cuvintelor

“Atenție se închid ușile, urmează stația…”, cu o ușoară oboseală în gesturi mă uit la ceas. Minutele aleargă înspre ora 19.00. Mă îndrept spre casă, după o nouă zi de muncă. A mai trecut încă o zi prin mine, printr-un mine ce încearcă să devină din ce în ce mai imun la zgomotul din jur, un mine ce detestă vânzoleala străzii, un mine cu gust de surdă echilibristică printre gânduri. La prima cobor, deși rămân în mine și îmi duc pașii indiferenți printre ceilalți trecători. Sunt minute când schimb trotuare, când gesturi absente smulg câte o bucățică de frunză ieșită în cale, apoi o mototolesc între degete și o aruncă în grădină ca pe un vis interzis.

Intru pe aleea dintre blocuri. E aleea mea, aleea dorințelor parfumate. Mi-e calea plină de umbre, plină de flori amețind văzduhul, plină de frunze călătorind printre vise, e ca o scară către cer, o scară ce mă afundă într-o gaură de vierme și mă scoate în lumea mea. Uneori e o lume mai caldă, cu sentimente și emoții, alteori este o lume străină, o lume pe care nu o înțeleg și care nu mă înțelege. Deschid ușa și privesc îngândurat la prag. Un simplu gest și pasul mă duce dincolo, în propriul suflet, printre bucăți din mine. Sunt colțișoare scăldate în zâmbete luminoase, sunt colțișoare întunecate, cu priviri captive în cuvinte ascuțite, tăioase, silabe ce pătrund dureros de adânc, până în trecutul celulelor.

Pătrund în prima cameră, apoi trec, din cameră în cameră, căutând colțișorul unde mi se adună cuvintele, unde mi se joacă secundele, unde bătăile de inimă se aud până în propriile mele alei. Îl recunosc, e în același loc, la fereastră, scăldat de raze indiferent dacă este zi sau noapte. Doar camera nu este aceeași, se mută, se mută mereu de parcă nu își găsește liniștea. Mi se întâmplă să obosesc trecând prin atâtea camere, atâtea gânduri, atâtea senzații. De multe ori închid ochii și merg așa, cu ochii închiși, încercând să simt dacă e ceva acolo care să mă oprească, altfel îmi duc camerele până la capăt. Nu e ca și cum aș face echilibristică, e ca o căutare, o lungă căutare.

“Atenție se închid ușile, urmează stația…”, ar trebui să cobor la prima. Sau la prima de la prima. Cu o ușoară oboseală în gesturi privesc la pereții stației și nu îi recunosc, nu îi recunosc deloc. Uneori am impresia că nu sunt pe drumul cel bun, uneori am impresia că am luat-o în direcția opusă!

Poveşti pentru sufletul meu:

• Funambulul

• Povestiri din Desinence – Căderea

• Tango to Desinence

• “Blestemul pământului”

• Amurgul norilor