Planeta interzisă

Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu privirea avidă de lumină, cu ochii buimaci aţintiţi către soare. Am nevoie de soare, am o nevoie organică de razele lui, de atingerea lui, şi el este din ce în ce mai distant. Cu fiecare trezire lumina e mai săracă, razele se curbează indiferente peste trupul meu, căldura se furişează vinovată către dimineţile altora, şi mi-e frig, şi mi-e din ce în ce mai teamă. Mi-e teamă de nopţile ce se-nmulţesc sărace şi fac ca zilele pustii să se sufoce. Mi-e teamă de răsăritul confuz ce nu mai ştie cine vine şi cine trebuie să plece.

A fost de ajuns un singur gest al tău, o unică atingere crispată şi toate gândurile mele speriate au evadat. Sentimentele mi s-au zbârcit şi am deviat stingher către singurătate. Sângele mi-a îngheţat în vene, sufletul s-a pustiit bolnav şi ochii s-au întunecat. Mă depărtez din ce în ce… de toate, şi rătăcesc pierdut către necunoscut.

Plutesc în derivă, epuizat şi rece, dacă plutire se poate numi această respingere brutală. Plutesc către un sfârşit banal al propriului meu destin. În juru-mi gândurile evadate sărbătoresc sălbatic şi rânjesc provocator. Se scurg din mine toate. Fiinţe şi nefiinţe, prăpăstii şi înălţimi, dureri şi bucurii, oceane şi deşert, convingeri şi îndoieli, rădăcini şi frunze, fior şi indiferenţă. Toate se duc şi pier nevinovate. Nimic nu mi-a rămas. Nimic. Nici măcar un strop de voluptate, o voluptate a singurătăţii. Sunt doar un gol. Sunt gol şi interzis.

Mai văd un rest de amintiri, ce tremură dezorientate împrejur. Sunt prizoniere între fugă şi rărunchi. E tot ce mi-a rămas din tot ce am râvnit. Un puls micuţ ce rătăceşte prins în jurul meu. Lăsaţi-l trădătorilor! Nu mi-l luaţi! Ah, gândurile astea fugare şi meschine. Nu-mi luaţi puţinul ce mă înconjoară! Nu-mi luaţi infimul ce vrea să răzbată, căci am să plec… Şi plec, şi nu mă mai întorc!

Sunt doar o banală planetă interzisă, şi gonită din propriul univers!

Sursa Foto

Articole asemănătoare:

• Renaştere