Întâlnire de gradul trei…zeci…

Sfârşit de an, de an şcolar, sfârşit de liceu şi început de vară, un început cu miros de tei picurat în emoţii şi cuibărite toate, toate, în suflet. Paşi grei, nesiguri, ce parcă trag de gânduri şi le împrăştie pe asfaltul zilei de mâine, le abandonează între două respiraţii oftate, sărmane victime ce îşi caută trecutul proaspăt expulzat. Priviri înfundate, sistole descentrate, glas copleşit ce-şi murmură întrebări, întrebări ce îşi caută răspunsuri în urma paşilor ce încă nu s-au aşezat. În stânga, în dreapta, aceleaşi mişcări triste şi legănate, chipuri, multe chipuri ce încep să îşi piardă conturul. Dispare o frunte, dispare un licăr, dispare un zâmbet, palme ce s-au strâns, braţe ce s-au îmbrăţişat, buze cu tot cu propriile cuvinte, dispare o lume întreagă. Totul se transformă într-un abur, ce se strânge, se strânge până devine o părere, o iluzie, o urmă ce se aşează cuminte într-un colţ de suflet. Strada e goală, toate chipurile au dispărut, e goală şi se mişcă singură într-un singur sens. E o stradă cu sens unic, degeaba aruncăm priviri disperate înapoi, degeaba, e o stradă cu sens unic!

Se scurg zile, nopţi, săptămâni, anotimpuri, ani, mulţi ani, zeci de ani, zeci… de ani. Strada se mişcă în acelaşi sens, acelaşi sens unic, se mişcă cu noi, prizonieri, cu tălpile prinse în iureşul zilnic, cu noi clătinându-ne într-un echilibru indiferent. Păstrăm acelaşi reflex de a privi peste umăr, spre ceva aruncat într-un colţ, ceva ce refuză să rămână în uitare. E un freamăt ce nu ne dă pace, e o adiere ce începe să ne colinde, să ridice un praf aşezat de pe frânturi de imagini, de pe frânturi de scene. Cu un zâmbet în colţul gurii ne smulgem paşii ţintiţi şi sărim pe margine. E un gest de revoltă, gest de revoltă peste timp.

Forfotul din suflet se amplifică, crește cu fiecare secundă scursă pe marginea zilei. Sunt bucăți de trecut ce încep să se învârtă într-un iureș nebun. Se apropie unele de altele, se caută îmbinări, se netezesc colțuri, se așează cadru cu cadru, se sincronizează glasuri, se lipesc frânturi de amintiri și, încet, încet, se conturează imagini, se redesenează chipuri. Degetele ni se duc emoționate la gură, începem să descifrăm, să recunoaștem, să pronunțăm. Privirile respiră uimite. Poticnit silabisim, în sfârșit silabisim, nume, porecle, silabisim din trecut, chemăm, ne chemăm și ne căutăm. Ni s-a umplut sufletul de chipuri şi le şoptim cu fervoarea cu care ne cerem înapoi propriile amintiri.

Badode, Ramona, Bodo, Buţă, Balenă, Costin, Pistol, Cala, Coco, Zuzu, Ursu, Gabi, iar Gabi, Oana, Călin, Popică, Şarpe, Edi, Mărgărit, Eugen, Vali, Tarianu, Covrig, Doinaş, Adi, Gorgoneţu, Leo, Sever, Merlă, Marius, Loreta, Simona, Marilena, Adriana, Pacurariu, Gelu, Beatrice, Mihaela… Manitu, Manitu… De când nu am mai auzit acest strigăt. “Uite-l şi pe Manitu!”

E ora 19.00, ora la care este stabilită întâlnirea, această primă întâlnire. Locul de întâlnire pe terasa Restaurantului Picadilly. Intru cu nerăbdare și caut cu privirea masa la care voi găsi chipuri din alte vremuri, chipuri din trecut. Sunt curios câți vor fi prezenți și cum vor arăta. Pe marea majoritate nu i-am mai văzut de treizeci de ani. Dumnezeule! Trei-zeci-de-ani!!! Nu ne-am mai văzut de la examenul de bacalaureat. Drumurile noastre s-au despărțit, fiecare s-a dus pe propriul drum, pe drumul pe care și la clădit. O singură prezență constantă în viața mea, Gabi, cel care mi-a rămas aproape și care mi-a devenit naș. În rest, doar 6-7 colegi cu care m-am intersectat întâmplător în decursul acestor zeci de ani. Reperez o masă lungă. Sunt neașteptat de mulți, o surpriză extraordinar de frumoasă. Nici nu știu unde să privesc, de unde să încep. Ne privim, ne studiem, zâmbete ne umplu fețele. Ne recunoaștem, unii mai greu, alții mai ușor. Dar ne recunoaștem. Ne strângem în brațe și simțim din plin momentul.

Continuă să vină din colegi. Ne strângem în final douăzeci și șase de chipuri. Ne reobișnuim cu noi, cu gesturi din trecut, cu expresii cunoscute. Ne scoatem din suflet emoții, ne readucem pe buze amintiri și povestim, povestim. Amintirile se înșiruie ca niște mărgele, umplu fiecare spațiu dintre noi, aerul e rarefiat, explozie de râsete. Se povesteşte scene din Deltă, cu beţii teribile, cu ceaunul de mâncare luat în picioare şi răsturnat, cu burţi rămase flămânde. Se povesteşte de meciuri de fotbal, de partide încinse pe străzile din jurul liceului, cu mingi rostogolite simbolic pe Strada Mântuleasa, cu pereţii sălii de sport icnind de durere. Se povestește despre fetele din Economic II ce întorceau vizitele. Despre laboratoare cu ferestre prea vesele pentru a ne putea reține în interiorul lor. Despre bombe unde savuram câte o bere în dulcile clipe de evadare dintre zidurile liceului. Despre celebrul Vapor, autobuzul 311 care lega Titanul de Piața Rosetti, un adevărat simbol al Uniriștilor, plin ochi, cu ușile deschise indiferent de anotimp, cu ciorchine de adolescenți agățați pe scări ca niște mateloți ce brăzdează orizontul. Se povestește de petreceri, de excursii la munte, de ore, de profesori, se povestește cât pentru decenii.

Mă uit în jurul meu și nu mai văd niște adulți, nu mai suntem adulți, am dat timpul înapoi, suntem o gașcă nebună de adolescenți, priviri de adolescenți, suflete de adolescenți, râsete de adolescenți, glume de adolescenţi, ne-am reîntors în propriile noastre amintiri, suntem Generația Unirea ’86. Bine v-am regăsit, dragii mei!

 

 

Povești despre ieri:

 

• Coşmarul de pe lift

• Doi pe-un lift

• O întâmplare povestită

• O iubire peticită

• Debutantul

• Am fost odată (în) Amiral!

 

---