Două Mării la Poiana Izvoarelor

Vineri seara primesc un telefon de la Vali: “Mergi la munte? Hai să le ducem pe astea mici la o cabană în Bucegi!“. Cum aud vorbindu-se de munte, imediat în creieraşul meu sinapsele încep să se încingă, şi se declanşează tot felul de reacţii chimice. Sunt reacţii chimice aidoma celor declanşate la auzul sau vederea  cuiva drag. Mi-e drag muntele şi mă atrage “fără putinţă de scăpare”. “Sigur că mergem!“. Astfel, sâmbătă am dat o fugă pe la munte, aşa de încălzire. O tură scurtă, scurtă, de o zi. O plimbare relaxantă, de la Gura Diham până la Poiana Izvoarelor.

Cura de munte am făcut-o împreună cu prietenii noştri, cu Vali, Georgiana şi Măriuca lor de 2 ani. Karla e plecată în Banat, şi chiar în acest week-end drumeţea pe la Gura Zlata, prin Retezat, împreună cu Gugulanii noştri dragi. Iar mami bagă muncă ca la nebuni. Aşa că am fost doar eu şi cu Măriuca mea, plus prietenii noştri. Ei cu Măriuca lor, eu cu Măriuca mea.

Pot spune că am avut parte de un debut dublu pentru cele două Mării. Şi nu vorbesc de faptul că au mirosit şi ele un pic din aerul de munte, că au stat în funduleţ şi au bătut aerul cu mânuţele lor gingaşe. Cele două Mării şi-au făcut debutul de “Bebe Montaniarde” şi de viitoare “Vestale” ale celui mai frumos zeu al planetei albastre, ale “Zeului Munte“. Cele două fâţe, una de doi ani şi cealaltă de patru ani jumate, au luat cărarea pieptiş şi au urcat voiniceşte pe traseul de la Cabana Gura Diham spre Cabana Poiana Izvoarelor. Cine a făcut acest traseu ştie că cel puţin primul kilometru este destul de solicitant pentru unul fără experienţă, cu o înclinare de aproximativ 15-20 grade faţă de orizontală. Cu atât mai mult pune la încercare energia şi răbdarea unui copiluţ.

Ei bine! Pe un traseu de urcare făcut în două ore, Măriuca cea mică a mers de mânuţă cu părinţii ei cel puţin jumâtate din timp. Da, nu e nicio greşeală! O fetiţă de doi anişori, încă prietenă cu suzeta, a urcat peste o oră, pe munte, pe un traseu pe care mulţi adulţi gâfâie. Ba mai mult, la trecerile peste mici izvoare, care creaseră o suprafaţă noroioasă pe traseu, şi unde era luată în braţe de părinţi, Măriuca cea mică făcea tărăboi să fie lăsată pe jos. Cu pedigree-ul pe care îl are moştenit de la părinţi (ambii sunt mai amatori de drumeţii), cu siguranţă Măriuca cea mică va deveni o demnă urmaşă a Crinei “Coco” Popescu!

Despre Măriuca mea ce să vă spun. Asta s-a născut visând la Nanga Parbat. Deja exersează căţărarea pe micile panouri din Parcul I.O.R. Pentru ea traseul a fost o explorare permanentă. A mers fără probleme, pe jos, tot traseul până la Poiana Izvoarelor, şi înapoi, cu excepţia a vreo 10 minute. Era cercetaşul nostru. Când în faţă, când în spate, căutând marcajele turistice, luptându-se cu podeţele de lemn, jucând şotronul cu rădăcinile copacilor. Acelaşi spiriduş pentru care starea de repaus nu există. M-a convins că de acum încolo am un tovarăş de nădejde în viitoarele drumeţii montane.

Bravo, fetelor! Bine aţi “gustat” din aspra frumuseţe a muntelui!!!