Zile şi nopţi la marginea lacrimii

În faţă ni se deschide un culoar lung și săgetat cu mici luminițe. Semiîntunericul din jur îşi găseşte ecou în spaima din mine. Fiecare pas pocneşte surd şi amplifică bătăile inimii. Mişcările sunt grele, învăluite într-o tristeţe ce se lipeşte pe tălpi, pe haine. Gesturile sunt legate şi îşi târăsc umbrele pe pereţii mohorâţi, tapetaţi cu desene. Gândurile oscilează şi îşi caută evadarea. Nu se mai suportă unele pe altele și se topesc în scene de canibalism. Buzele uscate trag din aerul bolnav și încearcă să îl modeleze în cuvinte de îmbărbătare. Palmele noastre se strâng, degetele ni se îmbrățișează tăcute.

Pe dreapta se înşiră cîteva uşi. Pe uşi rânjeşte isteric câte o cifră. 6, 5, 4… continuăm drumul într-o tăcere dureroasă. Ne apropiem de 3. Intrăm în camera cu cifra 3. Salonul 3. Lumina e stinsă. Suntem priviţi. Câteva paturi pe dreapta, câteva paturi pe stânga. Pe stânga patul cu numărul 3. Suntem invadaţi de cifra 3. Mă simt tatuat în suflet. Simt încă vocea asistentei cum îmi gravează pe cord. Salonul 3. “Acesta este patul. Aveţi pijama pentru fetiţă?”. Îi spun că mâine dimineaţă vom avea la noi tot ce ne trebuie. Ne aduce o pijama. “Îi daţi pijamaua apoi veniţi să îi punem branula”. Ochiuri mari de fereastră, înalte, de clădire construită în altă epocă, într-o epocă când Pediatria era pionierat. E aproape ora 23.00. Începe să fulguiască. În această noapte s-a anunţat cod galben de ninsoare. Mă agăţ cu privirea de ochiurile de fereastră, poate că îmi va aduce un pic de linişte. Mă strânge de mână. “Tati, mi-e frică! Îmi pune branulă?”

Intrăm în micul cabinet al asistentelor. “Tăticule, rămâi înăuntru?”. “Da”, îi răspund asistentei. “Nu leşini? Bun, atunci ţine fetiţa în braţe”. “Cum te cheamă?” “Maria!” “Ești la școală? Ce clasă? Fată, unde sunt venele tale? Să stai cuminte ca să îți pot pune branula”. Îi tremură bărbia și mă strânge de mână. Îi iau mânuța și îmi lipesc buzele de degetele ei ce se frământă speriate. “Sunt aici cu tine, nu te speria. Tati e cu tine!”. “Unde vrei să îți pun branula, la stânga sau la dreapta?”, întreabă asistenta. E micuță de înălțime, blondă și cu o privire caldă. “La stânga, pentru că umărul stâng mă doare și așa…”. Asistenta încearcă să îi pună branula la mâna stângă dar nu reușește. Venele Mariei sunt atât de subțiri și aproape că nu se văd. În final îi pune branula la încheietura mâinii drepte. “Să nu bea apă decât până la 12.00, maxim ora 01.00, mâine dimineață luăm sânge pentru analize.” Ne întoarcem în salon. Lumea se mai foiește. Încă se caută o poziție în patul micuț. La un capăt al patului copilul doarme în mici reprize de suspinuri. La celălalt, mămicile oftează.

Ne așezăm în pat. Se ghemuiește toată în mine, cu mâna dreaptă aruncată peste umărul meu. O zi obișnuită se termină neașteptat cu o seară grea. E obosită și în câteva minute adoarme. Eu rămân cu ochii pironiți pe ferestrele mari ale salonului. M-am întins lângă ea, pe o parte, lăsându-i cât mai mult spațiu, lipindu-mă pe bara de metal a structurii patului. Încerc să îmi populez gândurile cu imagini calde, vesele, dar nu reușesc prea bine. Terminasem de curând de citit “Inimi cicatrizate” a lui Max Blecher și gustul de spital al romanului se suprapune inevitabil cu realitatea imediată. Trăiesc o noapte lungă, cu privirile străbătând ferestrele și secondând fulgii ce cad din cer, cu imagini ce se succed cu viteze nebune în timp, în ani, defilându-mi printre dorințe așezate prin colțuri de suflet, dorințe egoiste împlinite sau nu. Ațipesc și mă trezesc ca într-un carusel scăpat de sub control, trecând forțat prin toate genurile și toate culorile de gânduri.

O explozie de lumină mă scoate din ațipeală și mă trage dureros în atmosfera de salon… de spital. “Lasă-mă, lasă-mă! Pleacă!”, se tânguie speriată și pe jumătate adormită, în brațele bunicii ei. E fetița de la patul numărul 1, de lângă ușă. Spaima ei mă asaltează. Mă uit la ceas, e ora 6 dimineața. Maria doarme. Asistenta închide lumina și iese din salon. Închid ochii și încerc să mai cuprind ceva din somn, să mai agăț un strop de trecut, prezentul mă sperie. O nouă explozie de lumină și două voci își povestec ceva. Sunt voci ce se secondează ca într-un duet. Una trage o mătură iar cealaltă împinge un mop. Pare atât de suprarealistă imaginea, e ceva ce doare în această scenă, o indiferență ce nu rezonează cu durerea din salon. Adorm din nou. O mână mă zgâlțâie ușor. “Tăticule, trebuie să luăm sânge pentru analize. Apoi avem programări la ecografii.”

Dimineaţă. E o dimineaţă atât de grea. Parcă suntem undeva într-un buncăr, afară urgia de zăpadă a acoperit tot. Pare că au trecut secole de aseară, de când ne-am internat. Am sentimentul prizonierilor voluntari ai lui Thomas Mann din “Muntele vrăjit”. Timpul îmi pare prăbuşit, doar un spaţiu minuscul în care ne mai auzim paşii. Îmi este teamă de ceea ce simt. Noaptea aceasta a săpat o graniţă în mine, m-a purtat ameţit într-o altă lume. În noapte s-a închis o uşă, s-a sfârşit o lume. E o dimineaţă cu gust de amurg. Ceva în sufletul meu trage să moară. Creierul mă pune să fac promisiuni. Le fac! Privesc la puiul de lângă mine şi le fac. El îmi este jumătate de suflet. Cealaltă jumătate e adolescenta de acasă!

Suntem în micul cabinet al asistentelor. Sunt multe analize de luat. 1… 2… 3… 4… 5 eprubete. Maria e curajoasă. Aşezată în braţele mele, cu obrazul lipit de al meu, îndură acest moment. Gata, am scăpat de înţepătură. Rămâne branula în mână. Sper să îi reziste cât mai mult. De asta se teme cel mai mult. De plimbat branula dintr-o mână în alta. De venele ei subţiri şi ascunse, ce suportă atât de puţin branula.

Vizita medicului. E aglomeraţie mare în salon. Medic principal, rezidenţi, studenţi. “Ce avem aici?”, se adresează medicul rezidenţilor răsfoind fişa de la internare. “Avem un caz interesant!”, continuă medicul. Interesant? Ceva urlă în mine. Mă revolt. Mă răneşte acest cuvânt care îmi pare atât de urât, de grotesc. Fiecare cuvânt al medicului, înţeles sau neînţeles, plonjează în mine, plecând din creier, izbindu-se de inimă şi apoi prelingându-se în suflet, pe pereţii lui. Îmi tună toate organele, parcă ceva mă devorează din interior. Prin faţa ochilor revăd scena de aseară, cu M ieșind în lacrimi din zona UPU, respirând în pragul prăbuşirii. Mi-am simţit genunchii vibrând, căutând un sprijin. Ciudat! Parcă m-am dedublat atunci. Un eu prăbuşit hohotea în mine, în timp ce un alt eu era aerian, îşi vorbea aiurea, îmi vorbea despre tot felul de nimicuri. “Ne internează”, îmi spune M. “M-au întrebat dacă am mai avut cazuri în familie…”. Cuvintele refuză să se aşeze, să se dezvăluie. Mă văd cu 31 de ani în urmă, într-o mulţime cernită, iar de undeva dintr-un bloc, pe o fereastră de la etaj, vocea lui Freddie Mercury bubuia şi ne apleca frunţile, “I want to break free”, I want to…, free…, era melodia ei preferată! Mă scutur de toate aceste gânduri negre. Îi iau faţa în mâini şi încerc să o liniştesc. Lacrimile ei mi se scurg pe degete. E un soi de linişte şi hotărâre în mine. “Încearcă să te linişteşti. Va fi bine! Mă internez eu cu ea”, îi spun M-ei. Un fior mă întoarce în salon, într-o zi de miercuri, o zi care ar fi trebuit să fie banal de obişnuită. “Palpaţi şi voi la subsuoară. Simţiţi umflătura? E destul de mare!”, spune medicul. Îmi fixez privirile în ochii medicului. Îi sfredelesc chipul. Caut ceva în mimica lui, un sprijin, un ciot, o scobitură, o amprentă, ceva să îmi crească speranţa din suflet. Mă agăţ într-un deget de gânduri. Mă agăţ… mi-am făcut gheare din bătăi de inimă şi le-am fixat de gânduri. Le înfig, le înfig în orice gest, cuvânt, în orice pluteşte pe lângă mine. Medicul citește analizele de sânge. Sunt câteva componente mărite. “Ne duce cu gândul şi la o infecţie, poate fi o bacterie”, explică medicul către studenţi. Transmite mai departe schema de tratament, în timp ce privirea mea caută din nou ochiul de fereastră

Ziua se apropie de sfârșit, se încheie prima zi în spital. O zbatere haotică de gânduri, “furtuni de gânduri” izbind în malurile sufletului, un rău de stare, cuvinte legate cu lanţuri, priviri umbrite pe culoare hipnotice. Uşa se deschide şi o asistentă bagă capul în salon. “A venit masa pentru mămici!”. Nici nu ştiu dacă îmi este  foame, cred că am ronţăit ceva azi, nu mai ştiu dacă aseară, când am venit de la muncă, am reuşit să mănânc ceva înainte de a pleca spre spital, să vedem ce este cu umflătura apărută la subsuoara Mariei. Ar trebui să mănânc ceva. Mă duc în sala de mese. E frig, înghesuială şi zumzăială. “Aveţi ceva şi pentru tătici?”. Nişte macaroane care nu arată prea bine. Nu ştiu ce copil ar mânca aşa ceva. Mă aşez la masă. Nu sunt chiar aşa rele. Gustul este peste imagine. În schimb ceaiul este horror. Ne aşteaptă a doua noapte în “paradis”, sper ca ziua de mâine să vină cu ceva speranţă.

Noaptea se termină cu tratamentul în branulă de la ora 6. La 7 acelaşi tablou kafkian, cu două infirmiere făcând curăţenie şi discutând cancan-uri printre paturi în care durerea încă mai moţăie la graniţa dintre noapte şi zi. La 8.30 rezidentele îşi fac apariţia în salon. Au biroul lor într-un colţişor. Pornesc calculatorul şi încep să butoneze. Mai tîrziu vor printa animăluţe pentru copii, să le coloreze şi să le afişeze pe post de tablouri pe culoarele secţiei sau în salon. Isabela devine preferata Mariei. E o blondă cu privirea şi cu gesturi calde. Are gesturi de pisicuţă şi pare că vorbeşte aceeaşi limbă cu Măriuca. Aşteptăm cu nerăbdare vizita medicului principal. Trupa de studenţi aflaţi în practică îşi fac apariţia. Se împart pe paturi şi încep să dialogheze cu copiii şi cu mămicile. Consultă, studiază fişe, notează în carneţele. Suntem adevărate materiale didactice pentru ei. Le simt prospeţimea şi dorinţa din suflete, sunt nişte tineri minunaţi. Parcă o văd pe K peste 3 ani, plină de energie, de entuziasm, încercând să înveţe, să ajute. O face deja de acum în voluntariatele în care s-a implicat, când îşi rupe bucăţi de timp din sâmbetele ei pentru a-i învăţa limba engleză pe copii de gimnaziu, sau pentru a aduce o bucurie unui copil necăjit. Rămân la părerea mea că alegând medicina, de fapt nu vrea să se facă medic ci să faca cercetare în medicină, învăţământul pierde un viitor dascăl pasionat ce s-ar fi dedicat 100% acestei minunate profesii. Stăpână a limbajului, uşurinţa în comunicare şi setea de cultură o face să fie un vorbitor fascinant, nu te mai saturi ascultând-o.

“Oh, my god!”, spune cu entuziasm doctoriţa. “Nu mai este aşa mare, pare că s-a mai retras, că a răspuns la antibiotic. Palpaţi şi voi!”, le spune celor două rezidente. Un balon de aer se revarsă în plămânii mei. Respir greu şi sacadat. Ochii îmi fug repede spre ochiul de geam şi privesc prin atmosfera lăptoasă ce s-a aşezat avalanşă peste oraş. “Căutaţi pe net unde putem face şi o Bartonela!”, continuă doctoriţa…

va urma

Poveşti pentru sufletul meu:

 

• Tango to Desinence

• “Blestemul pământului”

• Amurgul norilor

• Adagio cu frunze coapte

• Dimineți ecliptice