Un bobocel emoţionat la Hamburg

15 Septembrie 2014. E dimineaţă, ora 8.05. Ieşim din casă toată familia: mami, tati, Kărluţa şi Măriuca. Fetele şi-au pus rucsacele în spate, eu m-am încărcat cu buchetele de flori, ne urcăm în maşină şi veseli… plecăm spre Hamburg. “Când ajungem voi vă daţi jos din maşină şi eu caut un loc de parcare” le spun eu. “O să fie nebunie! Nici nu ştiu pe unde voi găsi un loc de parcare.” am continuat. “Ia-o pe străduţe, prin spate, posibil să găseşti un loc acolo. Eu pe acolo mă duc întotdeauna.” îmi spune soţia. Nu ştiam că are veleităţi de taximetrist. Mă iau după ea şi chiar găsim un loc de parcare. Ne dăm jos din maşină. Lume multă! Ne ducem emoţionaţi către intrare. “Uau! Arată extraordinar!” Suntem la poarta Hamburgului.

Complexul arată extraordinar. Am senzaţia că sunt în faţa unui centru universitar. Mă întreb dacă nu cumva primăria a schimbat destinaţia clădirilor şi mă aflu în faţa unui resort, pe undeva pe la malul mării. Totul este renovat, modern. Culori atrăgătoare, porţi mari cu multe zone de acces. Înăuntru e o aglomeraţie foarte mare. Te mişti cu greu prin toată această mulţime venită la Hamburg, la deschiderea noului an şcolar.

Proiectul a fost anunţat cu un an şi jumătate în urmă, o colaborare fructuoasă între primăria sectorului 3 şi administraţia locală publică din Hamburg. Prin acest proiect Şcoala Gimnazială nr 195, cea mai bună şcoală din sectorul 3 şi una din şcolile emblematice din Bucureşti, s-a transformat în şcoală româno-germană. Mai mult decât atât, consiliul de administraţie al primăriei a hotărât schimbarea denumirii şcolii. Începând cu acest an, şcoala va purta numele de “Şcoala Hamburg”.

Emoţii foarte mari pentru noi. Emoţii duble. Kărluţa începe clasa a VIII-a, un an greu la finalul căruia avem de dat admiterea la liceu. Parcă ieri Kărluţa era un boboc ce păşea cu un pas tremurat pe poarta acestei şcolii. Ce repede au trecut anii! Au fost şapte ani incredibili de frumoşi. O perioadă în care am descoperit şi am gustat, cu fiecare treaptă, cu fiecare an şcolar, dulceaţa mândriei de părinte, de părinte a unui copil special. Ce poate fi mai frumos decât să fii mândru de copilul tău, de tot ce realizează el, de toate rezultatele lui!!! Karla ne este un izvor nesecat de astfel de momente! Mult succes în noul an, draga mea! Să continui tot aşa şi să reuşeşti în tot ce ţi-ai propus!

Trecem prin emoţii duble la această deschidere de an pentru că Măriuca mea a devenit şcolăriţă. A început clasa zero, ea, Măriuca, un ghemotoc încă de fetiţă, o bucată de om care se visează Elsa din “Frozen”, care acum nu cu mult timp mişca într-un mod dulce şi caraghios din mânuţă şi mă îngheţa în fotoliu, arătându-mi ce puteri nemăsurate are ea. Nu îmi vine să cred! Puiul ăsta mic şi răsfăţat ce nici nu a împlinit şase ani, puiul ăsta mic a început şcoala. Îmi amintesc momentele când îşi aşeza propriul ei birou, penarul cu creioane şi culori, foi de scris, imitând-o pe Kărluţa, şi apoi începea să deseneze, să scrie câte ceva. Aşa a învăţat să scrie câteva cuvinte printre care şi numele noastre, să facă mici socoteli. O încercare de a-şi imita sora şi de a demonstra că ea nu este cu nimic mai prejos. Aşeza literele pe tabla magnetică într-o ordine doar de ea ştiută apoi venea amuzată şi cu un zâmbet cât casa mâ întreba: “Tati, ce am scris aici?” Iar eu intram în jocul ei dulce şi cu o voce cât mai caraghioasă îi citeam: “KGHTESWQLMN!” Exploda efectiv într-un râs cristalin de la care nu puteai să nu te molipseşti. Da, Măriuca mea a devenit şcolăriţă, a păşit ca un bobocel timid porţile şcolii, a Şcolii Hamburg.

Ne oprim câteva zeci de secunde la porţile şcolii. Admirăm, facem poze, zâmbim momentului. Suntem emoţionaţi dar avem sufletul plin de nerăbdare şi de bucurie. Scot camera video şi încep să filmez. Karla îşi caută clasa, soţia şi cu Măriuca se pornesc în căutarea zonei alocate bobocilor. Dau o tură prin curtea şcolii, surprind agitaţia şi emoţia din jur. Mă întorc spre zona porţilor şi acolo o găsesc pe Kărluţa în compania câtorva colege de clasă. Mă învârt în jurul lor filmându-le şi îmi atrag priviri mustrătoare din partea Kărluţei. Nu îi place deloc să fie filmată sau pozată în astfel de momente, se simte invadată. La fel îmi face şi cu ceea ce scrie ea. Scrie doar pentru sufletul ei, cu greu reuşesc să îi smulg câte un text şi să îl public pe blog.

Descopăr zona clasei zero G, clasa în care a fost repartizată Măriuca. E o nebunie în zonă. Nu le văd deloc, sunt undeva în faţă cu învăţătoarea lor. Învăţătoarea este nouă în şcoală. Gândurile mi se întorc în timp, cu şapte ani în urmă. Kărluţa nimerise la F, ultima clasa I, cu o învăţătoare nouă în şcoală, Doamna Alina Dinţică. “O fi bine, o fi rău!” ne întrebam noi atunci. Eram mulţumiţi că alesesem Şcoala 195, de restul nu ne-am mai agitat. Şi am avut un noroc teribil. Am descoperit o învăţătoare foarte dedicată, profesionistă, exigentă, foarte exigentă, un adevărat şlefuitor de copii. Îi vom fi recunoscători tot timpul pentru cei patru ani în care a “muncit” cu Kărluţa. Atenţie! În 2015 termină un ciclu şi preia clasa zero. Îmi întorc gândurile în prezent. De data aceasta, la Măriuca, am încercat ceva dar nu ne-a ieşit. Am fost repartizaţi la clasa Doamnei Învăţătoare Gabriela Pop. Un cadru didactic nou în şcoală, cu referinţe şi cu recomandări foarte bune. Şi de această dată ajungem la o învăţătoare nouă în şcoală. Deja vu! Ne-am cunoscut duminică la curăţenie, la şcoală, iar prima impresie este mai mult decât pozitivă. Suntem convinşi că va face treabă bună şi că boboceii vor creşte frumos sub îndrumarea ei.

Începe festivitatea de deschidere. Primarul Negoiţă ne spune câteva cuvinte, mă bucur că este totuşi scurt şi nu se întinde. Urmează şi ceilalţi. Chestiuni clasice, politicianiste, bla, bla-uri de care suntem obosiţi. Reţin doar cifra de şcolarizare pentru acest an, în jur de 2000 de copii, o cifră foarte mare pentru aceste vremuri, cifre demne de perioada noastră, a decreţeilor. Evident că festivitatea începe cu zeci de minute întârziere. Eu aş invita la un astfel de eveniment să vorbească un absolvent de marcă al acestei şcoli, doar atât. Doar un astfel de om poate fi ascultat, un fost elev care a reuşit să devină un profesionist în cariera pe care şi-a ales-o şi care prin munca lui susţinută, corectă, plină de pasiune, a creat valoare şi prestigiu şcolii.

Clasele IV şi V crează un pod de flori pe sub care trec plini de emoţie boboceii noştri. Fug către intrarea în corpul de clădire alocat claselor zero, încercând să suprind trecerea lor. Aştept cu nerăbdare clasa zero G. O recunosc pe Doamna. Copii se înşiră în spatele ei. O caut cu privirea pe Măriuca, nu reuşesc să o văd.  Văd silueta Dirigintei Kărluţei aplecată spre un copil şi îndemnându-l să meargă. Oare cu cine vorbeşte? În sfârşit, o văd şi pe Măriuca, în spatele ei era Doamna Kărluţei încercând să o încurajeze. Măriuca plânge! Of, Doamne! Măriuca mea plânge. Auzisem când eram lângă ceilalţi părinţi că sunt nişte plângăcioşi pe acolo, văzusem nişte băieţei şi speram ca Măriuca să nu se sperie. Niciodată nu i-au plăcut aglomeraţiile, mulţimile. Măriuca merge şi plânge. Au intrat în clădire. După câteva zeci de secunde reuşesc să intru şi eu. Ajung la sală. Copiii aşezaţi în bănci, părinţi pe lângă ei. Măriuca plângând. O iau în braţe şi încerc să o liniştesc. O aşez în ultima băncuţă. Ne cere un şerveţel si îşi tot şterge ochii. Uşor, uşor, se linişteşte. Începe să observe obiectele de pe băncuţă. Balonul e la loc de cinste. Întinde mânuţa să îl mângâie şi după câteva secunde acesta i se sparge în mâini. Urmează a doua repriză de plânset. “Vreau afară!” Sunt secunde când ne copleşesc şi pe noi emoţiile, când spaimele ne dau târcoale. Trecem peste moment, se linişteşte greu, dar se linişteşte. Părinţii ies afară şi rămân doar copiii cu Doamna. Aruncăm pe furiş ochii prin gemuleţul uşii. Nu plânge, e liniştită şi atentă la ce le spune Doamna. Trece ora şi iese din sală de mână cu Doamna. Are zâmbetul ei irezitibil pe faţă. E clar! O place pe Doamna şi s-au împrietenit deja. Facem poze, inclusiv cu Doamna şi la final are un gest tandru. Se duce cu braţele deschise câtre Doamna ei şi o ia în braţe. Ne-am liniştit, ne privim zâmbind şi scoatem un oftat de mulţumire. Suntem cinci feţe zâmbitoare, noi suntem patru plus faţa zâmbitoare pe care a primit-o Măriuca de la Doamna.

16 septembrie 2014. A doua zi de şcoală. E ora 11.50. Se termină orele şi uşa se deschide. Copii întorc capul nerăbdători, vor să vadă cine a venit să îi ia de la şcoală. “Mămăiţă, nici nu te-am recunoscut! Eu mă uitam după tătăiţă, credeam că el vine să mă ia.” Şi Măriucă mea e veselă, plină de energie. Iese în curtea şcolii şi acolo pe platou o zăreşte pe Kărluţa ieşită în pauză. “Karla!” şi fuge repede spre sora ei sărindu-i în braţe. Kărluţa şi Măriuca se îmbrăţişează vesele, acolo pe platou, în curtea şcolii, în şcoala care timp de un an le va fi martora multor momente speciale!

Mult succes în noul ciclu, Doamnă! Mult succes în noul an şcolar, dragele mele!

 

 

 

Articole asemănătoare:

• Clasa zero la Şcoala nr. 195

• Un gest de suflet – cu şi despre Karla