Schitul

Preluare din articolul “Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă – Refugiul vremelnicelor noastre victorii”:

“Coboram agale de la schit, cu simţurile încă ameţite de experienţa trăită. Deodată cerul se întunecă brusc, ca la o eclipsă de soare. M-am oprit în loc uimit şi neliniştea a început să pună stăpânire pe mine. Nici nu am apucat bine să încerc să înţeleg fenomenul, când dinspre schit ceva se prăvălea cu un zgomot asurzitor de copite. Cu un reflex întârziat am plonjat în spatele unei stânci. În secunda urmâtoare un călăreţ înfricoşător a trecut razant cu stânca mea. Imposibil! În ciuda amurgului artificial l-am recunoscut. Era el! Cavalerul! Mi-e teamă şi să îi pronunţ numele. Era viteazul cavaler trac, Derzelas! Nu se poate! Era sămânţa şi fulgerul puternicului Gebeleizis! Cel născut din cosiţele frumoasei Bendis. Oare ce face pe aici? Ce grozăvii încearcă pământul ăsta binecuvântat!
Dinspre râu urcau greu, cu zgomot de zale, un pâlc de soldaţi. În mijlocul lor era conducătorul, un bărbat înalt, mândru ca un leu şi cu o privire de vultur. Îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu pieptul dezgolit, lăsa să se vadă cum picături de sânge se preling din umărul lui rănit.
– Măria-Ta! Măria-Ta! …strigă un copil de trupă, sărind apoi cu un genunchi la pământ.
– Spune, Gheorghiţă! …îl îndemnă conducătorul.
– Măria-Ta, s-au întors solii! Toţi au venit! …răspunse acesta.
– Aduceţi-i pe toţi la mine! Inima mea se bucură că s-au întors

Solii se apropiară cu paşi obosiţi, cu hainele pline de colbul drumului, dar cu privirile vesele şi dătătoare de speranţe.
– Novac, vorbeşte! …porunci căpetenia.
– Măria-Ta, vin de la Lipova, şi am adus cu mine 1000 de călăreţi, numai unul şi unul. Sunt gata să moară în slujba Măriei-Tale!
– Bravo, Novac. Stroe?
– Măria-Ta, Sigismund ne dă ajutor. E dincolo de pas cu 24.000 de oameni.
– Stroe, ce dragă mi-e vorba ta. Îmi place ce aud. Predo?
– Măria-Ta, iartă-mă, Veştile mele sunt mai puţin bune. Polonezii au intrat în Moldova şi l-au adus cu ei pe Movilă… cu un gest de scârbă, scuipă în ţărână. Trădătorul! Vodă Ştefan Răzvan e cu armata pe Trotuş, se mişcă către noi, dar nu va ajunge la timp.
– Cum o vrea Dumnezeu, Predo! Ah, Movilă, Movilă!!! Radule?
– Măria-Ta, nici picior de necredincios nu va pătrunde prin pas. Tot ce mişcă dinspre Târgovişte de sabia noastră piere.
– Veniţi să vă îmbrăţişez, voinicii mei! Astea sunt veşti pe care vreau să le aud de la voi. Gheorghiţă?
– Măria-Ta, porunceşte!
– Dă fuga înaintea nostră la schit şi spune Sfinţiei Ioanichie să ne scuze, dar azi suntem veseli şi avem oaspeţi. Haideţi, voinicii mei! Să mergem la schit, să închinăm o slujbă Domnului şi să ne rugăm ca nişte nevrednici ce suntem, să ne rugăm să piară şi umbra necredincioşilor din Ţara Românească!

Era o toamnă sângeroasă ce mustea de jertfele vitejilor. Era într-un septembrie 1595. După neaşteptata şi uluitoarea victorie de la Călugăreni, Mihai Vodă a fost nevoit să se retragă din calea armatei otomane. Armata otomană a ocupat Cetatea Tărgoviştei şi a înaintat pe Valea Dâmboviţei până spre locul poveştii noastre, ocupând poziţii defensive. Experienţa Neajlovului l-a făcut pe Sinan Paşa să fie destul de prudent. Îl avea în faţă pe cel mai strălucit general al acelui timp, înconjurat de o mână de lei neînfricaţi!!!”

Continuare…

Lumina pâlpâia apăsător pe pereţii scrijeliţi ai micului schit. Obosit, cu umărul rănit şi sângerând, Mihai privea absent spre umbrele lăsate de respiraţia lumânărilor. Nu era nimic jucăuş în dansul umbrelor. Păreau scene de luptă desprinse din Valea Neajlovului. Pe bolta întunecată se zbătea neobosită securea cu două lame şi cu vârful ascuţit. Împungea din goana calului pentru ca apoi să lovească scurt şi cu forţă, lovea şi în stânga, şi în dreapta, în urmă lăsând un izvor de sânge, de sânge păgân. Pe unul din pereţi groaza săpa prăpastie în rândul osmanlâilor. Mihai părea un uriaş coborât din cer, un ajutor divin venit să pedepsească lăcomia ce îi împingea spre vest. Atâta groază nu mai bântuise prin armatele lor de la mijlocul veacului trecut, când Vlad Kazâkli (Drăculea) le aşternuse iadul în drumul lor de cucerire. Se retrăgeau cu spaima cuibărită în ei, fugind peste mlaştini şi luând drumul către Dunăre. Valahii veneau peste ei tăvălug, cu feţele vopsite şi încrâncenate. Ieşeau din păduri ca nişte duhuri rele şi parcă pluteau peste câmpurile sufocate de trupuri muribunde. Feţele lor erau neîndurătoare iar ochii parcă aruncau săgeţi.

Umărul amorţit de durere se mişcă uşor pe blana de lemn şi umbrele speriate se refugiaseră printre bucăţile de ceară arsă. Mihai se mişcă uşor schimbându-şi poziţia apoi îşi duse mâna la piept. Atinse într-un gest duios agata ce o ţinea ascunsă sub cămaşa albă, era amuleta lui norocoasă primită de la Stanca. Câtă nevoie avea să simtă acest dar! Îl încărca cu energie, îl ajuta să nu facă niciun pas înapoi. Uneori simţea că toată lupta asta a lui e inutilă, că este prea mic să se pună împotriva unui imperiu atât de mare, împotriva Semilunii ce supusese atâtea popoare. De la căderea Constantinopolelui nimic nu părea că le mai poate ţine piept. Visul fiecărui sultan se îndrepta către Viena şi apoi Roma, fiecare din ei visa la o nouă capitală a Imperiului, o capitală în oraşul celor şapte coline. De jumătate de veac Buda  era paşalâc. Cine îl va opri pe Sultanul Mehmed Adli? Unde sunt marii generali de altă dată? Iancu Corvin, Vlad Drăculea, Ştefan cel Sfânt. De la fraţii creştini nu primea decât promisiuni. Sigismund nu aştepta decât să îl vadă doborât pentru a-şi trimite trupele în Valahia. Nu se putea bizui decât pe oştenii lui, o mână de lei care şi-ar da viaţa pentru acest pământ binecuvântat.  Doar pe ei şi pe zidul ridicat de munţi, un zid la adîpostul căruia de multe ori şi-a găsit odihna.

Într-un târziu îl observă pe Ioanichie aşezat în genunchi, într-un colţ al chiliei, cu cămeşa lungă ca o sutană măturând pământul, cu palmele împreunate a rugăciune. Gândurile îi reveniră la fel de negre ca umbrele care reluaseră lupta pe pereţii lăcrimaţi ai chiliei. Se ridică cu greu şi încercă să îşi alunge gândurile negre. Privirile i se oţeliră strivind slăbiciunea ce îl cuprinsese. Era hotărât să lupte până la capăt. El îl va opri pe Sultan. Dacă Europa l-ar ajuta ca pe vremea Cruciadelor, nu ar mai rămâne picior de necredincios în Balcani, i-ar arunca dincolo de Bosfor. Pe măsuţă, lângă lumânările ce ardeau şi ele păgâni pe pereţii chiliei, zăcea un pergament ce urma să ducă mesajul său către Papa Clement Octavus. Doar semnătura sa mai trebuia pusă pe acest document. Iar pana aştepta ca degetele ce mânuiseră cu atâta neînfricare în luptă securea să se aplece şi asupra ei. În timp ce întindea mâna să apuce pana, Mihai visa la o ţară mare şi rotundă, o ţară a tuturor românilor, o ţară a cărei stemă şi sigiliu să conţină toate simbolurile celor trei provincii româneşti.

(Duzina de cuvinte: pergament, pana, sigiliu, sutana, blana. stema, munti, paduri, peste, izvor, agata, prapastie.)

Foto

Poveste scrisă pentru duzina de cuvinte… alte duzine găsiţi şi la Eddie în tabel.

 

Poveşti din vremuri de demult:

 

• Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă – Refugiul vremelnicelor noastre victorii

• Balcic – un colţişor din sufletul nostru

• Balcic – Un Parfum Regal

 

---