Şapte zile până la Maraton

Mi-e sete, mi-e foarte sete. Oboseala mi s-a aşezat în tot corpul. E o stare ce m-a invadat cu fiecare secundă scursă. Simt oboseala ca pe o ceaţă care mă învăluie, mă acoperă, se înfăşoară în jurul meu strivindu-mi fiecare fâşie din trup. Inima îmi pompează cu aceeaşi constanţă ca un metronom. De multe ori în alergare îmi duc palma dreaptă şi o lipesc de piept ca un gest de tandreţe faţă de ea. Îi vorbesc, îi simt zbaterea, efortul la care o supun. Încerc să îmi închid orizontul, să îmi blochez gândurile doar pe zeci de secunde şi să le trag uşor spre mine. Să le aduc acasă, să le ţin în mine nedându-le posibilitatea să mă macine, să îmi macine rezervele de energie. Mi-e sete, mi-e o sete teribilă.

În ultimele zeci de minute m-am oprit din ce în ce mai des să mă hidratez. La fiecare tură închisă, la trecerea pe sub pod, mă aşteaptă sticla de apă. La celălalt picior de pod mă opresc la cişmea să mai iau câteva guri de apă. Nu mă ajută prea mult, îmi umezeşte buzele, doar atât. E nevoie de mult mai mult. De băuturi izotonice pentru a primi energie şi a compensa pierderea de fluide din organism. M-am antrenat în condiţii brute de efort, fără a folosi izotonice indiferent de distanţa parcursă. Îmi este sete şi, ca un rătăcit în deşert, îmi proiectez oaze pline de apă la finalul fiecărui orizont de zeci de secunde, de sute de paşi. Trec pe lângă cişmele şi le depăşesc spunându-mi că la următoarea mă opresc şi beau apă. Apoi trag de mine şi mă conving că voi bea apă la finalul turei, acolo sub pod.

Braţele sunt şi ele obosite, nu mai bat ritmul,  nu mai dau cadenţa. Nu mai au amplitudinea mişcării ce îmi măsura secundele. Ele îmi sunt cel mai bun reper. Îmi simt timpii după frecvenţa şi amplitudinea lor. Acum nu îmi mai sunt de mare ajutor. Au căzut şi s-au amestecat în ritmul picioarelor. Împreună transmit mesaje disperate către creier, iar creierul încearcă să le mai ţină vii încă un pic. Tot mecanismul e setat pentru distanţa de azi, nu mai mult, nu mai puţin. Nu mai am mult, câteva sute de metri şi ajung la pod. Îmi spun că mai am puţin şi ajung la sticla de apă, mai fur câteva guri după care mă aşteaptă o ultimă tură de parc din antrenament. Este cel mai greu de până acum, testul suprem înainte de momentul oficial.

Mai am o singură tură, o ultimă tură de parc, ultimii 3.2km. În faţă am bucla de dinainte de pod. Îmi scormonesc prin creier să mă agăţ de orice amănunt, de orice gest făcut cândva şi care mă poate ţine în mişcare. Şi un gust dulce şi răcoritor îmi umezeşte buzele. Îmi aduc aminte de îngheţată. Îmi înlocuiesc dorinţa de apă cu cea de îngheţată. Ajung la pod şi smulg sticla de apă din mâna lui Aron, nepotul meu care azi este responsabil cu hidratarea. Aproape că îmi vine să ţip la el, să îl cert pentru că nu mi-a deschis sticla şi mai pierd o secundă cu scoaterea dopului. Beau ultimii 200ml de apă şi cu oboseală în voce îi spun să se ducă la cel mai apropiat chioşc şi să cumpere îngheţată. Mă pun din nou în mişcare şi doar gândul la îngheţată mă duce înainte.

Îmi duc ultimele sute de metri de alergare într-o izolare impusă. Nu le mai vorbesc braţelor, nici picioarelor. Nu îmi mai ascult inima, nu mai încerc să îmi reglez respiraţia. Mă duc înainte doar cu un gust de îngheţată pe buze. Ajung la buclă, secundele trec indiferent cât de leneşe par şi podul îmi apare sub priviri. Ultimii paşi sunt însoţiţi de un oftat de uşurare. Mă opresc sub marginea podului, nu fur nici măcar un milimetru din traseu. Mâna dreaptă se duce mecanic către încheietura mâinii stângi şi, cu un gest făcut de atâtea ori, opreşte cronometrul. Mă uit satisfăcut la el. L-am oprit la 3 ore 19 minute şi 59 de secunde. 3h19’59” pentru 32km parcurşi pe aleile atât de cunoscute ale IOR-ului. 32km în cursa ce a fost ultimul şi cel mai important test înainte de participarea mea la Maraton.

Aron mă aștepta cu două înghețate în mână. M-am aşezat pe iarbă şi am desfăcut cu gesturi febrile una din îngheţate. Am dus îngheţata la gură şi m-am înfruptat din ea. În secunda următoare am simţit cum gustul şi aroma de pepene îmi înfloresc pe buze. Aron a refuzat a doua îngheţată, lăsându-mă să o mănânc şi pe aceasta. Au fost cele mai răcoritoare şi gustoase îngheţate mâncate vreodată, mâncate cu pofta şi gesturile unui copil obosit după atâta joacă.

Peste şapte zile, pe 9 Octombrie 2016, voi lua startul în primul meu Maraton. De doi ani aştept această încercare, din octombrie 2014 când am alergat în primul meu Semimaraton. Accidentările de anul trecut mi-au refuzat această bucurie. Anul acesta totul a curs cu mult efort dar fără incidente, respectându-mi programul de antrenament în proporţie de 93%. (Alergatul este şi unul dintre motivele care m-au ţinut departe de blog în această perioadă, scriind din ce în ce mai puţin.) Indiferent de ger, de ploaie, frig, caniculă, vânt, umezeală, am fost prezent în aleile parcului cu gândurile dansând printre secunde. În ultimii doi ani s-au strâns sub paşii mei peste 2000 de kilometri, kilometri topiţi sub picăturile de sudoare scurse de pe şuviţe bătute de vânt. Mai am doar 3 ture de antrenament, ture de menţinere a tonusului şi gata… “alea jacta est”.

Voi fi prezent duminică, 9 Octombrie, la 9.30 în Piaţa Constituţiei, în “lupta” cu cei 42,195km ai Maratonului!

Articole asemănătoare:

 

• Alergând în ploaie

• Duminica în care Planeta aleargă

• SemiMaratonul Meu!

• Şapte zile până la SemiMaraton

• Adrenalină şi Muze

• Planeta în “Cursa Îngerilor” – Primul meu maraton

• Primii kilometri ai maratonului