Regretele patiserului Marcel

Partea I: “Apocalipsa după Georgel”, despre gândurile lui Georgel aici.

“Werner? Unde ești Werner?” Se minunează de frumusețea palatului. În curând va fi al lui. Și trece din cameră în cameră. “Werner? Am o vorbă cu tine. Unde ești?” Aici va face bursa grâului. Va da păpică gratis la toată lumea. În camera asta va face bursa energiei. În colțul de nord-est va face bursa metalelor. Știe el că din colțul ăsta vântul bate mai mereu spre Primăverii. “Werner? Bă, Werner, doar ți-am spus că vin.” Cu toate aceste trei burse, cu Dunărea și cu Marea Neagră, el va stăpâni lumea. Visează la canalul Marea Caspică – Marea Neagră. Visează la un nou drum al mătăsii. Va lega poporul de China. Și el, un Marco Polo divin, va domni peste o mare națiune. “Werner?” Uneori îi mai dă cu virgulă într-o zonă cu neuroni mai răzvrătiți. Dar rezolvă el cumva. Cică… cu cine va construi el toate canalele și toate proiectele lui fabuloase? Cum cu cine? Cu el, cu ea, cu poporul lui iubit. “Werner? Pe unde naiba o fi tânărul ăsta Werner? Iar e plecat în vacanță.” Și încălzirea asta globală. O mizerie. M-am prins eu de când umblam prin clubul ăla de la Roma. Nu mai știi dacă este vară sau iarnă. Nu îmi dau seama dacă Werner este la schi sau la golf.

“Ce? Ce-i în magazia asta? Werneeeeeeeeeeer? Canalie, tu mi-ai furat jumătate din aurul dacilor!!!”

Continuare – Partea II:

 

– Psssssd! Pssssst! Bă, băăă, nu mai urla așa! Că îi trezești până și pe ăștia de la Deveselu. Parola!

– Hrană, apă, energie!

– Să trăiți, Dom Președinte! Mai încet că ne trezim cu soroșiști pe cap.

– Unde este Werner? Vreau să îl dau afară din Palat.

– Președintele meu, Werner nu mai este aici. A plecat de vreo două săptămâni. L-au dat afară. Acum la Palat e stagiarul Bolo. Mă rog, nu prea a dat pe aici. Are treabă multă la partid. De câteva săptămâni tot numără milioanele lipsă din campania electorală. Se aude că va cere insolvența partidului. Vai de capul lui. Și culmea ironiei, în patul lui doarme Marcel zis Covrigarul. Pișicherul știe că Bolo e captiv în găurile negre din partid și m-a rugat să îl las câteva nopți să doarmă în patul prezidențial. Nu am putut să îl refuz. E atâta jale în ochii lui. Noapte de noapte plânge. Brrr! Mi se face pielea de covrig. Hai, ia și tu unul. Cu susan sau cu sare? Mi-a adus amărâtul ăsta un tir de la Buzău.

– Mai lasă-mă în pace cu covrigii tăi. Când mă întorc să găsesc patul și așternuturile schimbate…

Regretele. Regreteleeee. Un cor tragic îl inundă. Parcă e corul arșilor covrigi. De ce naiba îl chinuie atât de mult acest cuvânt. Unde l-a mai auzit? Sigur în tinerețe. Nu stă prea bine cu memoria. De fapt nu a stat niciodată. Îi tot vine să fredoneze. La vreo petrecere. Sau poate era pe una dintre casetele pe care le vindea. Ce invidios era pe Margareta. Ar fi vrut și el să dubleze filme. Mai ales pe “Unforgiven” dar nu s-a lipit engleza neam de el în școală. Cu ce plăcere ar fi tradus șuierând o înjurătură printre dinții personajului principal: “Du-te naibii!”. De atunci și-a promis că și el va ajunge un personaj principal.

Sub tălpi îi scârțâie urmele de susan. Nu reușește deloc să rețină unde este dormitorul oval. De aceea umblă cu buzunarele pline cu susan. Și le presară pe jos să îi marcheze regretul. De câteva nopți se cuibărește ca o iubită părăsită în patul lui Werner. Plânge și mănâncă. Plânge și mănâncă cu punga. Covrigi cu susan aduși de la Buzău. Au venit cu tirul. Și nu pleacă de la palat până nu îl golește. Și tirul, și palatul. Mănâncă cu sufletul inundat de lacrimi cu bucăți din blestemul lui Livache. Sigur sunt ceva descântece și ale Veoricăi petrolista. Au dreptate ăștia bătrânii când spun că blestemele te ajung din umbră.

“Susănelul meu drag, cum stai cu voturile? E bine?” “Roxx, dragostea mea, peste două săptămâni va trebui să lași plăcintăria și să vii la Cotroceni. Viitorul sună bine.” “Covrigelule, pot să îți cer o favoare? Am vorbit și cu Madam Bobby Simons. Amândurora ne place de Georgel. Ai putea să îi transferi niște voturi? Știi! Am ieșit împreună la o cafea și cu Cruestela. E atât de interesantă!”

“Ascultăm și nu judecăm”. Cum să nu judece, nu mai are încredere în nimeni. Nici măcar în Simons. E dezamăgit. Atâția ani împreună pe post de cuiere. Cât au cărat cot la cot valizele și paltoanele mai marilor baroni. Așteptându-și vremea cu hainele pline cu susan. Se simte trădat. Dar acum s-a trezit, acum știe cum este lumea cu adevărat. S-a trezit dar nu în conștiință cum spune papagalul ăla de la Viena. S-a trezit în durere, cu eșecul scuturându-se pe umerii lui de patiser. Măcar dacă s-ar fi scuturat cu susan. Dar, nu! Sunt doar niște cristale nesărate. Parcă s-ar fi umplut de mătreață. Toată mătreața adunată de la partid.

Când strânge perna în brațe și plânge în hohote, în patul pângărit de Werner, pe pereți îi joacă disprețuitoare cifrele din sondajele premergătoare alegerilor. Și așa erau mici, mici, se uscaseră de atâta secetă. Acum s-au anulat. Ca într-un “final countdown” și-au dat ultima suflare. S-au transformat într-un zero tragic. Un final de carieră tocmai acum când zbura atât de maiestuos. Ah! Dacă ar fi rezistat ispitei. Dacă s-ar fi ținut departe de Blonda de la Sudis. A căzut în același păcat. Ca al marinarului. Și nici măcar nu îi place de ea. Nu e genul lui.

A muncit atât de mult ca să ajungă până aici. “Pălăria și paltonul dvs. …” Era atât de nerăbdător să își îndeplinească visul că nu a mai avut răbdare nici măcar să își dea bacul după terminarea liceului. Cine avea nevoie de bac? Visul lui nu se clădește cu ajutorul cărților. Nu a scris cărți. Nici de citit nu a prea avut timp. Nu a plagiat. Hm! Acuma nu știu cum este cu rețeta covrigilor. La baroni nu ai nevoie de cărți. La baroni îți trebuie răbdare multă și spinare de lacheu. Și el a avut din plin, din ambele. A ajuns până sus. Mai avea nevoie de o singură treaptă. A fost șef de patiserie, apoi șef de talcioc, și era șef de piață când se pregătea de ultimul salt. Se pregătea pentru măcar cei cinci ani în poziția de cel mai mare dregător. La Palat. Regreteleeeeeee.

P.S. Au trecut trei ani. Trei ani de muncă în folosul comunității. Cum intri în Palat pe stânga, aproape de gard, e un loc marcat de atâtea regrete. A visat. A visat mult. Un amestec teribil de vise și visuri. Și-a înălțat relativ ușor visul. Un curent de aer ascendent sufla darnic dinspre chirurgul baron, sau dinspre baronul chirurg. S-a lăsat purtat și visul l-a dus departe. Pe maluri Dâmbovițene. A survolat Kiseleff-ul, a supus Piața Victoriei și țelul final a fost îndreptat către Cotroceni. S-a prăbușit inexplicabil pentru el, doar pentru el, la un buchet de trandafiri de zidul Palatului. În interior. Acolo unde se prăbușesc visurile. Au trecut trei ani și pe locul catastrofei s-a născut un chioșc. De fapt s-a aprobat special pentru el un chioșc. Oricum Bolo deschisese Palatul și pentru muritorii de rând. Chioșcul era bucuria cartierului. În fiecare zi se lipeau de el sute de metri de cozi. Ca niște tentacule ce se zbăteau flămânde în teribilul miros de Buzău.

“Marceleeeee, băi, Marcele, iar ai căzut în transă? Vezi, tată, că se ard covrigii!”

Va urma…

(orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare. tratați povestea ca un pamflet)

Sursa Foto: Pixabay.

 

Poveşti pentru sufletul meu:

 

• Povești

• Alergător

• Munte

• America

• Șoapte