Portret al lipitorului de afișe la a doua tinerețe

Privesc fascinat la mișcările lor. Stau de ceva timp pe o bancă observându-le agitația. Parcă simt o ușoară “invidie” în mine. Îmi plac gesturile pe care ei le fac cu atâta naturalețe. Au ceva din atingerile fine ale pictorilor. Degetele lor înmuiate în convingeri captive strivesc chipuri pline de trăsături hulite. Palmele mototolesc cohorte de minciuni ștergând umbrele negre ale deghizării lor. Brațe, mulțimi de brațe, se mișcă în sus și în jos, la stânga și la dreapta, întinzând ipocrizia lor mai mult, tot mai mult. Cu cât e mai multă, cu atât se scurge mlaștină pe trotuar și invadează gleznele trecătorilor. Doar colțurile rămân dezlipite. Sunt fine crăpături ce pot fi observate cu ușurință. Când e nevoie, se ridică vălul ce ascunde mizeria și se face loc pentru un alt chip hulit. Privesc fascinat la mișcările lipitorilor de afișe.

Cred că sunt treisprezece ani de atunci. Era prin toamna lui 2011. Un an extrem de dificil. Uniunea Europeană afectată de criză financiară. Dezastruosul cutremur de nouă grade din Japonia. Primăvara Arabă. Anul când începem discuțiile despre procesul de aderare la Spațiul Schengen, un subiect încă deschis după atâta timp. Mă îndreptam spre casă și întâmplător pe stradă mă întâlnesc cu prietenul meu “Mario”. Apropiații știu la cine mă refer. Vorbim despre tot și despre toate, ca doi prieteni vechi, ce au copilărit și în același cartier. Și dintr-o dată pică bomba: “M-am înscris în PSD”, îmi mărturisește Mario.

Sunt de-a dreptul șocat. De ce ar face asta? Cum sună întrebările afectate dintr-un colț al apartamentului meu. Nu știu de ce ar face asta. Amândoi facem parte din generația decrețeilor. Iar eu cred că marea majoritate a decrețeilor urăște comunismul și detestă PSD-ul. Piața Universității încă păstrează ecoul energiilor studențești. Eram împreună în noiembrie 1996, unde altundeva decât în Piața Universității, când am spart șampania și zdrăngăneam cheile bucurându-ne de victoria lui Emil Constantinescu la alegerile prezidențiale. Știu, îmi veți spune că “schimbarea regilor, bucuria nebunilor”. Da, e multă dezamăgire, se tot îndeasă din 1990 încoace. Și regret, regretul că după terminarea facultății nu am plecat din țară.

Și dacă am fi amnezici si am uita de toate crimele din perioada comunistă, e suficient să observăm calitatea umană și profesională a clasei politice din perioada postdecembristă. Eșalonul doi, trei, nomenclaturiști, politruci, securiști, pensionați din structuri, odrasle școlite în Vest pe bani făcuți din corupție și întorși acasă să desăvârșească opera fesenistă. Nimic din nebunia frumoasă a pașoptiștilor școliți din averile boierilor la Paris, Viena, Berlin și întorși acasă să dărâme vechea orânduire, cu riscul “condamnării” propriilor familii.

Și așa este destul de copleșitor gândul că am eșuat. Ca generație am eșuat atâta timp cât am permis ca nomenclaturiștii și metehnele lor să contamineze momentul 1989 și să corupă firava clasă politică în formare. Am eșuat pentru că am cărat după noi în permanență compromisul cu care am fost impregnați din plin în societatea ceaușistă. În familie, pe stradă, la școală, cel mai trist la școală, la locul de muncă, peste tot. Peste tot.

“Foarte bine dacă ai simțit nevoia să te implici. Dar de ce în PSD? De ce nu ai ales un partid de dreapta conform cu așteptările tale?”. Cu vechile tale așteptări, murmur eu doar pentru mine. “Și ce faci în PSD?”, întreb eu mai mult ironic. “Ce să facă?”, răspunde ușor stânjenită partenera lui. “E lipitor de afișe!!!”

2011. Patruzeci și un pic de ani. Educat. Studii superioare. Clasa de mijloc. Familie. Cu ceva trecut anti-PSD. Proaspăt membru PSD. Lipitor de afișe… 2024. Posesor de carnet. Lipitor de afișe cu “bonus de performață”.

Prietenul meu “Mario” s-a făcut lipitor de afișe la a doua tinerețe.

Sursa Foto Pixabay.

 

 

Poveşti pentru sufletul meu:

 

• Povești

• Alergător

• Munte

• America

• Șoapte