Nouă când ne vine rândul?

Era jumătatea lunii noiembrie. Bulgarii ieşiseră în stradă şi îl înlăturase de la putere pe Jivkov. “Wind of Change” bătea cu putere dinspre vest către lagărul sovietic. Măturase totul în cale cu o frenezie greu de strâns în cuvinte. Europa trăia un moment magic. Libertatea era cel mai frumos şi cel mai emoţionant cuvânt ce îşi regăsise substanţa. Zidul Berlinului căzuse şi bucăţele din el deveniseră suveniruri ale unui vis urât. Un vis lung şi epuizant ce se terminase în zorii unei noi epoci, epocă ce pornea la drum cu încercarea oamenilor de a-şi recupera demnitatea pierdută în decenii de minciuni. Războiul se terminase, un război rece ce plantase sârmă ghimpată pe graniţe şi în sufletele oamenilor.

Un singur regim se încăpăţâna să reziste. Un regim ce dorea să dăinuiască veşnic şi îşi construia planuri dinastice. O experienţă nefastă ce a călcat în picioare toate valorile unui popor. Un program bolnav, o urzeală malefică ce se voia incubatorul unei specii noi, unui om nou a cărui principală calitate era “încovoiatul” iar plăcerea primordială era “aplaudatul”. Toată Europa privea cu îngrijorare către ţinutul unde oamenii încă mai tremurau de frică, unde spinările refuzau să se îndrepte, unde “şuşoteala” şi “privitul peste umăr” erau lecţii repetate zilnic şi intrate în reflexe. Cu cât orgoliu “decreta” “cel mai iubit fiu al ţării” că molima vestului nu va cuprinde niciodată această ţară! Poate doar atunci… cum se spune în popor: “când o face plopul mere sau răchita micşunele”. Nici nu bănuia că a doua zi, prin campusurile universitare, plopii vor fi invadaţi de mere agăţate ca într-un pom de Crăciun! Un Crăciun pe care acest fiu “iubit” îl detesta.

Pe alei universitare, prin amfiteatre, salutul cel mai călduros şi cel mai des auzit era: “Hai să ne bulgărim!”, şi întrebările chinuiau. Nouă când ne  vine rândul? Va exploda vreodată mămăliga? Şuşotelile se înteţeau şi se ridicau nerăbdătoare ca într-un recviem pentru vremuri ce nu vroiau să plece. Generaţiile născute dintr-o lege comunistă l-au declarat pe “întâiul fiu” incompatibil cu viitorul lor.

Săptămânile treceau intr-o aşteptare chinuitoare. Se terminase şi “Ultimul Bal”, congresul al 14-lea al PCR, congres ce nu schimbase nimic. Se pregăteau cantine uriaşe în care mii de oameni să vină încolonaţi ca într-un lagăr de muncă. De fapt, asta devenise întreaga ţară, un uriaş lagăr de muncă. Omul nou nu avea nevoie de libertate. Statul oferea totul, cerea atât de “puţin” şi oferea totul. Trebuia doar să accepţi cenuşiul din jur, să stai în coloană, să aplauzi la comandă, să recunoşti măreţia marelui conducător. Pentru cei care îşi doreau “mai mult” se găseau nenumărate oportunităţi. Începutul nu era greu, trebuia doar să semnezi o adeziune şi să stai cu ochii pe vecinii de bloc. La fel de uşoară era şi sarcina de a spiona colegii de muncă, mai ales că la o bere pe terasă se povestesc multe. “Ai grijă ce vorbeşti cu ăsta când vă duceţi la bere după meciul de fotbal!”

“Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”… şi s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Nu are importanţă cine a aprins scânteia şi de la ce birou “geometric” s-au tras sforile! Oamenii cenuşii, încolonaţii, s-au mai încolonat încă o dată şi au mărşăluit spre libertate: “Veniţi cu noi! Veniţi cu noi! Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!” Şi a picat! Doar el! Restul au rămas! Au rămas, cu toţii, cu copiii lor cu tot, cu şcoliţii lor prin Ştefan Gheorghiu, cu UTC-iştii lor de frunte, cu afacerile lor “înfloritoare”, cu primarii lor nesimţiţi, cu ochii lor bulbucaţi de şantajabili, cu burţile lor mari de puşcăriabili…

Ne-au furat toate emoţiile, toate speranţele, tot ce am simţit in Decembrie ’89. Ne-au lăsat doar protestele. De 25 de ani protestăm, de 25 de an votăm în van, de 25 de ani ne minţim singuri, de 25 de ani sperăm să ne vină rândul.

 

P.S. Noi când vom învăţa să facem alegeri corecte? Nouă când ne vine rândul?

 

Sursa FOTO

---

 

Articole asemănătoare:

 

• Oroarea fără cuvinte!

• A fost sau nu a fost?

• Nu-i mai suport!