Jean Calvin, de la fanatism la teroare

“Dar ceea ce face și mai intolerabilă supravegherea – și altminteri greu de suportat – este faptul că acestor controlori angajați sau plătiți li se asociază curând nenumărați tovarăși nechemați. Căci oriunde un stat își menține cetățenii sub teroare, înflorește dezgustătoarea buruiană a denunțării benevole. Acolo unde, principial, e îngăduit și chiar de dorit să existe denunțuri, chiar oameni de ispravă devin ei înșiși denunțători, din teamă; numai spre a îndepărta bănuiala că a greșit…, fiecare cetățean trage cu coada ochiului spre concetățeanul său… zelul fricii aleargă nerăbdător înaintea, denunțătorilor. După câțiva ani de asemenea regim, Consistoriul ar putea să înceteze orice fel de supraveghere, căci toți cetățenii au devenit de bunăvoie controlori. Zi și noapte curg valurile tulburi ale denunțurilor…”

Mă trec fiori citind aceste rânduri. Nu s-au scurs chiar aşa mulţi ani de la acea perioadă care tindea nestingherită spre rândurile de mai sus. Eram licean când oamenii şuşoteau prin tramvai uitându-se neliniştiţi în jur. Se rosteau cuvintele cu teamă deşi suportabilitatea ajunsese pe marginea prăpastiei. Apoi, proaspăt om al muncii, vedeam în jurul meu neîncredere, intrigă, ameninţări. Partidul veghea, ne supraveghea. Nu pot să uit avertizările unui coleg, să am grijă ce spun la o bere, după meciul de fotbal, pentru că la aceeaşi masă vor fi şi scursuri care dau raportul, care toarnă. Nu pot să uit, astfel de vremuri nu pot fi uitate. (în poză Sebastian Castellio)

Chiar dacă seamănă teribil de mult, rândurile de început ale articolului nu se referă la perioada comunistă. Scrise de unul din cei mai citiţi autori de limbă germană, jurnalistul austriac Stefan Zweig, şi publicate în 1936 cu puţin timp înaintea uneia dintre cele mai negre perioade ale istoriei: fascism, nazism, război, suprimarea libertăţii de exprimare; aceste rânduri descriu regulile după care era ţinut în teroare oraşul Geneva la mijlocul secolului al XVI-lea.

Din opera lui Stefan Zweig citisem în liceu “Orele astrale ale omenirii” iar câţiva ani mai târziu “Magelan. Omul şi fapta sa”. “Răsfoind” un site unde sunt postate cărţi în format electronic, am găsit o mică colecţie Zweig şi, cum sunt un avid consumator de istorie, am ales monografia istorică “Castellio împotriva lui Calvin sau O conștiință împotriva violenței”. Titlul acestei cărţi în limba română i-a fost sugerat traducătorului chiar de către autor, acesta fiind “Lupta în jurul unui rug”.

Mărturisesc că nu citisem până acum despre viaţa şi “opera” lui Jean Calvin. Tot ce ştiam despre el se limita la pasajele din manuale, de pe wikipedia, la expresia “reformator al bisericii”, fiind cel care dezvoltă o nouă doctrină numită “Calvinismul”. Erasmus din Rotterdam, “primul european conștient”, cum este denumit chiar de către Stefan Zweig, poate fi considerat precursor al reformei religioase. Acest teolog și erudit olandez, mai presus de toate acest mare umanist al Renaşterii, generează germenii reformei prin poziţia lui critică asupra Bisericii Catolice. Primele idei ale reformei protestante sunt enunţate de către preotul catolic Martin Luther. Scopul lui era înnoirea bisericii universale, nicidecum o scindare în sânul bisericii, el nu îşi dorea o biserică alternativă, nouă. Corupţia, vânzarea de indulgenţe ce propovăduiau anularea păcatelor, au creat crize profunde în conştiinţele unor teologi şi umanişti ai acelor vremuri. În 1517 Martin Luther afişează pe uşa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze ale sale. Ce a urmat se ştie. Papa şi Biserica Catolică au reacţionat dur, nedorind să schimbe nimic şi excomunicându-l pe Luther. Astfel se fac primii paşi ai reformei, primii paşi în definirea Bisericii Protestante.

Jean Calvin, născut în Regatul Franţei la Noyon în Picardia, ca tânăr doctor în drept, îmbrăţişează ideile reformatoare ale lui Luther, radicalizându-le şi punând bazele Doctrinei Calviniste. Ameninţat cu închisoarea, de către regele Franţei Francisc I, se refugiază în sudul regatului sub protecţia Margaretei de Navarra, bunica viitorului rege Henric al IV-lea Bearnezul. După multe peregrinări, Calvin se mută definitiv la Geneva. Aici găseşte un teren prielnic pentru ideile sale.

21 mai 1536, într-o duminică, coincidenţă sau nu, cetăţenii genevezi votează pe calea referendumului, o instituţie democratică existentă deja în Cantoanele Elveţiei, religia reformată ca singura valabilă şi îngăduită de drept. Acest moment de triumf al reformei îl are ca autor pe preotul Farel, un temperament fanatic, puternic şi brutal. Lucrurile nu sunt aşa de simple precum se aştepta Farel, “prototipul revoluţionarului necreator”, cel ce este capabil să răstoarne prin fanatismul său o ordine veche. Acesta îşi dă seama că nu are viziunea necesară să construiască acea lume nouă spre care se îndreptau, astfel că îl invită pe Calvin să rămână în Geneva şi să desăvârşească reforma.

În toate zonele, oraşele, unde germenii reformei lui Luther rezistaseră, se construiau teze tot mai radicale, ameninţând ca Reforma să se destrame în tot felul de secte răzleţe ce îmbrăcau un caracter naţional. Calvin înţelege pericolul destrămării şi necesitatea unor dogme pentru a face din Biserica Protestantă o putere universală asemenea Bisericii Catolice. “Când am pășit pentru prima oară în această biserică, scrie el mai târziu despre acea epocă geneveză, nu există aproape nimic acolo. Se predica și asta era totul. Se smulgeau icoanele din pereți și li se dădea foc. Dar nu exista încă nici o Reformă, totul era dezordine.” Timp de un an el lucrează la “primul plan al dogmei evanghelice, manualul didactic şi călăuza, opera canonică a protestantismului”, scrierea lui poartă numele de “Institutio religionis Christianae”. Acest manual, ce are ca scop uniformizarea şi încheierea “revoluţiei religioase”, este considerată una din acele scrieri care au hotărât cursul istoriei şi au dus la transformarea Europei. Chemarea Genevei, spre a construi o lume nouă pe reforma începută de ideile lui Luther, este considerată de către Calvin un gest divin, o chemare a lui Dumnezeu pentru a-i desăvârşi opera. Timp de aproape 30 de ani Geneva rămâne creuzetul şi terenul de încercare al implementării doctrinei Calviniste. Dând dovadă de o putere de muncă şi o energie extraordinare, regăsite în istorie doar la Napoleon Bonaparte, Calvin îşi urmăreşte ideile cu intransigenţă, cu un fanatism dus până la extrem, neezitând să ardă pe rug orice opozant din sânul reformei protestante.

În trei luni de la instalarea în Geneva, Calvin prezintă Consiliului Municipal un catehism întocmit în 21 de articole, un set de reguli extins ulterior şi care formulează principiile noii doctrine evanghelice, doctrine calviniste. Nu suportă nici cea mai mică abatere de la principiile enunţate de el şi în câţiva ani scapă de toţi opozanţii. Reuşeşte prin teroare să depăşească până şi inchiziţia catolică. La Geneva, unul din puţinele oraşe libere ale Feudalismului, ale secolului al XVI-lea, s-a terminat cu “libertatea omului creştin”, o libertate cerută de tezele lui Luther, “concepţia religiei nu mai este o chestiune individuală de conştiinţă” aşa cum cerea Reforma. Calvin se îndepărtează complet din sfera de idei ale Reformei, răpind genevezilor orice altă formă de libertate.

“Evlavia nu se vădește niciodată prin exteriorizări, niciodată prin jertfe și danii, ci numai prin disciplină lăuntrică. De aceea, afară cu liturghia și toate ceremoniile din biserică, afară cu toate simbolurile! Să se pună capăt tuturor solemnităților și festivităților. Cu o smucitură Calvin desființează din calendar sărbătorile. Paștele și Crăciunul, serbate și în catacombele romane, se anulează; se șterg onomasticele sfinților, se opresc datinile strămoșești. Dumnezeul lui Calvin nu vrea să fie sărbătorit și nici chiar iubit, ci mereu temut. Înseamnă trufie, când omul încearcă să se apropie de Domnul, în extaz și exaltare, în loc să-i slujească de departe, în permanentă evlavie. Căci acesta este tâlcul cel mai adânc al doctrinei calviniste: spre a înălța cât mai sus elementul divin, Calvin înjosește fără măsură tot ce-i pământesc; spre a da ideii de Dumnezeu cinstirea cea mai desăvârșită, denaturează și umilește ideea de om. Niciodată acest reformator mizantrop n-a putut vedea în omenire altceva decât o tagmă nerușinată de păcătoși; cu groază, și oroare de schimnic a privit în tot cursul vieții minunatele plăceri ale lumii noastre, ce izvorăsc de-a pururea din mii de surse.”

“În fiecare clipă, zi și noapte, te poți pomeni că ciocănește cineva violent în poartă și că-ți apare în față un membru al poliției religioase pentru o „cercetare”, fără ca cetățeanul să i se poată împotrivi. Cel mai bogat ca și cel mai sărac, cel mai suspus ca și cel mai de rând, trebuie, cel puțin o dată pe lună, să fie la discreția acestor adulmecători profesionali de moravuri. Ceasuri în șir, căci în ordonanțe stă scris: „Să ai răgaz, ca să faci cercetarea în voie”, bărbați venerabili, încercați, cu păr alb, trebuie să se lase examinați ca școlarii, dacă știu pe dinafară rugăciunile și anchetați pentru ce au lipsit de la cutare predică a lui Calvin. Dar cu asemenea catehizări și moralizări nu s-a încheiat câtuși de puțin vizita. În toate cele se amestecă această „ohrană” morală. Măsoară rochiile femeilor, dacă nu-s prea lungi sau prea scurte, le cercetează dacă nu au vreun volan de prisos sau dacă nu sunt primejdios de decoltate; controlează coafura, dacă nu e prea artistic aranjată, numără inelele la degete și pantofii din dulap. De la camera de toaletă comisia trece la masa de bucătărie; dacă nu s-a contravenit prin vreo ciorbuliță sau o bucățică de carne la măsura care nu permite decât un singur fel de mâncare, sau dacă nu sunt ascunse undeva cofeturi sau vreun borcan cu dulceață. Și cucernicul polițist continuă să cutreiere casa. Bagă mâna în bibliotecă, dacă nu cumva se află acolo o carte lipsită de ștampila înaltei cenzuri a Consistoriului, cotrobăie prin sertare, doar-doar o găsi vreo icoană sau niște mătănii ascunse la fund. Servitorii sunt iscodiți cu privire la stăpâni, copiii – privitor la părinți. Totodată controlorul vieții private e cu urechea ațintită la stradă, dacă nu cumva vreun trecător cântă un cântec profan, sau face muzică sau, și mai rău, se dedă viciului diabolic al veseliei.”

Împotriva acestei terori ce porneşte de la Geneva se ridică o voce puternică, un om, un umanist ce îmbrăcase deja ideile Reformei, una din cele mai strălucitoare minţi ale acelui secol, un personaj rămas nemeritat într-un con de umbră şi redescoperit la începutul secolului următor de către protestanţii liberali din Olanda. “Posteritatea nu va putea concepe că am fost nevoiți să trăim iarăși într-o beznă atât de adâncă, după ce se făcuse cândva lumină” scrie Castellio în 1562 în lucrarea sa “De arte dubitandi”.

Sebastian Castellio este vocea ce se ridică împotriva terorismului de “stat” instaurat de Calvin la Geneva şi împotriva confiscării ideilor de libertate religioasă aduse de Reformă. Doar moartea neaşteptată, survenită în 1563, în timpul procesului instituit împotriva lui de către Calvin, îl scapă de la arderea pe rug. Ura lui Calvin împotriva acestui spirit liber, pe care îl considera un adevărat pericol al doctrinei sale, îi pregătea cu paşi siguri arderea pe rug.

Zweig consideră dictaturile doar corecturi de scurtă durată în uriaşul plan al omenirii, iar societăţile reacţionează cu un impuls şi mai energic după ce se descătuşează. După moartea lui Calvin ideile de libertate revin în sânul Bisericii Protestante, eliberând de constrângeri individul şi pregătind câmpuri de acţiune pentru ceea ce vor fi primele state liberale şi democrate, Olanda, Anglia lui Cromwell şi Statele Unite. Mai departe nu a fost decât un pas până la Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite şi a Drepturilor Omului definite de Revoluţia Franceză.

Vă invit să citiţi acest eseu al lui Zweig, despre duelul de la distanţă dintre Jean Calvin şi Sebastian Castellio, despre Reformă, Umanism, Libertate.

P.S. Am început să citesc o altă monografie istorică a lui Stefan Zweig, despre unul dintre cele mai cameleonice, intrigante şi perfide personaje ale istoriei: Joseph Fouche, Ministrul Poliţiei în Imperiul lui Napoleon Bonaparte. Cel care, după cum spune Zweig, în 1790 era profesor la un seminar teologic, în 1792 jefuia biserici, 1793 era comunist, în 1798 era multimilionar, apoi Ministrul Poliţiei sub Napoleon Bonaparte, zece ani mai târziu înnobilat ca Duce de Otranto, iar după restauraţie, după Waterloo, devine regalist şi ministru al lui Ludovic al XVIII-lea. A supravieţuit Revoluţiei Franceze, ghilotinei, setei de sânge a poporului, lui Danton şi Robespierre, lui Napoleon Bonaparte, răzbunării regaliştilor. A trecut prin istorie în umbra conducătorului, fără să îşi dorească gloria, ţesând iţele puterii!

 

Sursa: Wikipedia

 

Articole asemănătoare:

• Eden

• Manuscrisul condamnat – “Aşteptând ceasul de apoi”

• Occidentul – o civilizaţie obosită?

• Cancer şi Comunism