Ielele

Ascultam fascinat poveştile istorisite de unchiul meu vâlcean… În fiecare vară, împreună cu sora mea, ne petreceam câte două luni din vacanţă pe frumoasele meleaguri vâlcene. Undeva la graniţa dintre judeţele Vâlcea şi Olt, la 3-4 km de malul stâng al Oltului, într-o zonă deluroasă, există un sat cu un nume parcă predestinat pentru poveştile ce se scurg prin şanţurile uliţei şi se adună în gârla de la margine. Satul se numeste “Casa Veche”. E satul unde tradiţia trăieşte în fiecare casă, în fiecare scoarţă înfrumuseţată prin motivele sale vegetale, în fiecare broderie plină de simboluri şi motive brâncoveneşti, în milieurile ce ornează poliţe, şi în poveşti, mai ales în poveşti…

Poveştile prindeau viaţă în Casa Mica aflată în fundul curţii, apoi urcau prin curtea înclinată strângându-se în uliţă. Acolo se amestecau cu poveştile din celelalte case şi se scurgeau către gârla de la marginea satului. Strigoi, Brehne, Iele, Fata Padurii… toate erau personaje din uimitoarele povesti ce ne stârneau imaginaţia. Ielele erau personajele mele favorite. Mă fascinau poveştile cu frumoasele zâne înveşmântate în alb, cu părul despletit, ce dănţuiau şi cântau cât e noaptea de lungă la răspântii de drumuri.

Curiozitatea mi-a fost mai mare decât teama şi m-am hotărât să învăţ să cânt la fluier. Poveştile spuneau că Ielele răpesc cântăreţi şi lăutari renumiţi de prin sate, şi îi ţin prizonieri o vreme punându-i să le cânte. Timp de două săptămâni am exersat la fluier şi în afară de mici frânturi de melodie nu am reuşit să cânt nimic. Era clar că nu am nicio şansă să devin vreun cântăreţ renumit şi să nasc dorinţa Ielelor de a mă răpi. Şi cum nici vreun fecior frumos nu eram, îmi rămânea o singură metodă de a le cunoaşte pe aceste făpturi. Trebuia să obţin un fluier fermecat care mă va ajuta să cânt pe placul Ielelor. Treaba nu era simplă deloc. Tradiţia spunea că trebuia să astup găurile unui fluier cu ceară roşie, să îl umplu apoi cu lapte de capră, şi dezbrăcat să mă duc să îl îngrop la o răspântie. Cu ceara roşie şi cu laptele de capră era simplu, mai complicat era cu umblatul dezbrăcat prin sat. Ce ar fi spus babele dacă m-ar fi vazut? În plus, trebuia să îngrop fluierul cu mâinile legate la spate. M-am împăcat cu ideea că va trebui sa umblu de nebun în pielea goală prin sat, dar asta cu mâinile legate la spate nu am înţeles-o. Şi apoi nu voiam să am martori la această experienţă.

Peste doua zile era lună plină şi găseam momentul ideal pentru îngroparea fluierului. Până atunci am aranjat fluierul şi m-am pregătit sufleteşte pentru ceea ce urma să trăiesc. Luna plină, satul cufundat în linişte, toată lumea adormită. M-am dezbrăcat, am luat o maia şi fluierul, o frânghie, am sărit geamul casei şi am luat-o la picior ca o nălucă pe uliţa satului, oprindu-mă la răspântia cu gârla. Am ales un colţ al răspântiei, am strâns mânerul uneltei între dinţi, am înfăşurat frânghia în jurul mâinilor, simulând o strânsoare la spate, m-am aşezat în genunchi şi cu greu am făcut o mică gropă în care am astupat fluierul. Apoi m-am întors în fugă acasă, cu sufletul îngheţat de frig şi de spaimă.

Fluierul fermecat trebuia dezgropat după trei săptămâni. În fiecare zi treceam pe la răspântie pentru a mă asigura că nimeni nu descoperise ascunzătoarea mea, sau mai bine zis groapa în care pusesem fluierul. Totul părea în regulă iar fluierul meu se pregătea pentru minunea aşteptată. După trei săptămâni grele, cumplite în aşteptare, am refăcut scenariul de prima dată. Noapte, linişte, maiaua, frânghia, eu în aceleaşi ipostaze. Doar luna plină lipsea. Am alergat înfrigurat pe uliţa satului până la răspântia cu gârla. A trebuit să îmi chinui ceva dantura ca să dezgrop fluierul. După câteva minute de săpături am reuşit să scot fluierul. Mi-am desfăcut mâinile de la spate, adică le-am adus în faţă, am luat fluierul în mâini, l-am dus la gură şi am început să cânt. Era incredibil! Nu îmi venea să cred. O muzică divină ieşea din fluierul meu. O muzică duioasă ce frângea copacii şi îi făcea să danseze cu crengile la pământ. În jur tot mai multe umbre se iţeau. Nu ştiu dacă erau copaci sau tufe, animale sau cine ştie ce vietăţi ale pădurii. Apoi un cerc de umbre s-a apropiat din ce în ce mai tare de mine. Un cerc plin de pete albe ce au început să dănţuie în jurul meu în timp ce murmurau înăbuşit ceva a descântec. Mormăielile umbrelor aveau ceva grav în neînţelesul lor. Ceva ciudat am simţit că se petrece cu mine, era un soi de frământare ce alerga prin tot corpul meu. Un gust de zahăr îmi umezea buzele, pielea începuse să mă ardă şi să mă strângă de parcă uşor, uşor se carameliza. Un vag miros se răspândise în jur. Nările mele fremătau şi încercau să recunoască mirosul. Era ceva ce semăna a vânat fezandat. Dar oare cine era vânatul?

Cercul se strânsese atât de mult încât le simţeam respiraţiile şi le vedeam feţele jucăuşe. Prinse ca într-o horă, Ielele, căci sigur ele erau, dănţuiau în jurul meu şi mă priveau cu un soi de dorinţă hulpavă, ceva ce nu îmi inspira nimic bun. Cerul începuse să se coloreze de parcă duhuri îl stropeau cu baiţ, lăsând apoi să se scurgă pe veşmintele albe ale Ielelor. De pe veşminte culoarea se scurgea spre centrul horei dezlănţuite şi în punctul de întâlnire un pos se înâlţa parcă sincron cu murmurul Ielelor. Pierdut în aceste observaţii nici nu simţisem că trupul mi se modificase. Mă transformam într-un adult. Începeam să înţeleg ce se petrece. Era un fel de trampă, în care ele, Ielele, îmi furau copilăria şi îmi dădeau la schimb o iluzorie stare de bărbăţie. Am început să dănţui şi mai cu foc, şi să cânt de parcă cerul mă aplauda. Era atâta exuberanţă în gesturile mele încât simţeam toate vieţuitorele cum s-au aşezat la marginea pădurii privind. Privind la minunea ce înfăptuiam.

În dansul meu nebun nu observasem că toate petele albe se transformaseră în lumini atât de puternice că mă orbeau. Parcă eram o primadonă jucând pe scena satului. Murmurul s-a apropiat atât de mult încât spre surprinderea mea a devenit ceva inteligibil. O voce feminină ce nu avea nimic nepământesc în ea îmi sparse fericirea momentului:

– Julien, qui montre qu’il a dansé nue dans le milieu de la nuit? J’ai dit que je voulais visiter Monastere Cozia, pas un asile de fous! Une carte est toujours plus bonne dans une gps! (scuzaţi franceza de la miezul nopţii)

 

 

Dacă nu vă place să dănţuiţi cu Ielele în miez de noapte, atunci vă invit în Salonul Psipsinei pentru “duzina de cuvinte” unde veţi fi serviţi cu tot felul de delicatese, glasate sau nu. Comandaţi-mi şi mie un antricot, dacă nu are mă mulţumesc şi cu un turnedo!!!

Sursa Foto Pixabay.