Drumeţ prin Carpaţi – Canionul Şapte Scări

Nu ştiu cum au trecut atâţia ani fără să reuşesc să bat cu piciorul Canionul Şapte Scări. Aproape de Bucureşti, acces uşor dinspre DN, prea aproape de lumea civilizată după cum spunea o bloggeriţă din Braşov, un drum până acolo tocmai bun pentru octogenari. Am fost de atâtea ori prin Bucegi şi Baiului, la doar doi paşi de Piatra Mare, fără să ajung să îl cunosc. Poate pentru că am privit întotdeauna Piatra Mare ca un tot şi am vrut să îl fac dintr-o singură lovitură, cu tot cu Şapte Scări, Cabană, Vârf şi Cascada Tamina. De fapt, Tamina este cea care mi-a atras atenţia prima dată.

Sâmbătă 7 iunie trebuia să mergem să vizităm Canionul Şapte Scări, doar Canionul. Din motive independente de noi nu am mai reuşit să mergem. Kărluţa a fost teribil de dezamăgită. Se uitase la poze pe net, văzuse mici înregistrări şi aştepta cu nerăbdare să ajungem acolo. Toată săptămâna următoare s-a războit cu mine, presându-mă să îi promit că amânarea cu o săptămână va fi ultima. I-am promis că, indiferent dacă gaşca va merge sau nu, noi doi vom ajunge în Canion în sâmbăta următoare. Miercuri am avut confirmarea că vom merge în gaşcă în Canion. Pe lângă noi doi au mai mers: Adrian, Adrian Jr., Mihaela şi Andrei. Toţi ceilalţi mai fuseseră în Canion de mai multe ori, doar eu şi Kărluţa mergeam pentru prima dată. Am stabilit că vom merge cu trenul, lăsăm maşinile acasă, aşa cum le stă bine unor iubitori de munte. În amintirea vremurilor de altă dată, când ne întâlneam în Gara de Nord câte 30-40 de tineri, cu rucsace în spate, cu chitare pe umeri, cu caieţele pline cu cântece, cu soarele pregătindu-se să se dezmorţească. Tot drumul cu Personalul era un adevărat spectacol de voioşie şi de cântece. Trăiam un adevărat Cenaclu.

Sâmbătă 14 iunie. “Karla, trezeşte-te! E ora 4.30”. Karla a sărit imediat din pat, de parcă toată noaptea dormise cu grija să nu rateze scularea. Un ciripit ireal de păsărele îmi intra pe geam. Un tril ce îmi făcea sufletul să tresalte. Parcă era un preludiu pentru o zi superbă. “Karla, te rog să pui telefonul la geam şi să înregistrezi ciripitul de păsărele”. Între timp rezolv ultimele treburi şi suntem gata în 30 de minute. La 5 dimineaţa ieşim pe uşă. Respirăm adânc, un aer atât de plăcut. Liniştea brăzdată doar de ciripitul păsărelelor era colorată de mirosul ameţitor al Teilor. Ne urcăm în metrou, suntem în grafic, trebuie să ne întâlnim în faţa gării la 5.50. Ascult în metrou înregistrarea audio făcută pe telefonul Kărluţei cu ciripitul de păsărele. Energie pură!!!

Luăm bilete. Ne urcăm în Personal, în vagonul supraetajat. “Unde preferi să stăm? Sus sau jos?” “Sus!” răspunde Karla încântată. Ea fusese destul de des cu trenul în ultimii ani. În taberele şcolare, în cantonamentele din vremea când făcea patinaj şi pregătea noul sezon, şi în drumul spre fazele naţionale ale Olimpiadei de Lb. Română. Eu nu mai fusesem cu trenul de prin 2005. Ce bine m-am simţit în tren! Ar trebui să fac mai des asta! Vagonul s-a umplut cu iubitori de munte. Acest Personal (Regio cum se numeşte acum) cu plecare la ora 6.23 este un adevărat Tren Regal al Iubitorilor de Munte. În jur numai bocanci, rucsace, beţe şi multă bucurie. Nimic din Cenaclurile de altă dată, dar aceeaşi stare de bine!

Trenul se pune în mişcare. Uşor, uşor, vocile coboară, apoi se sting. Legănatul trenului şi orele dimineţii îşi spun cuvântul. Pe rând, fiecare închide ochii şi se bucură de scurte momente de somn. O moţăială caldă se lasă peste vagon. Îmi pun căştile la telefon, mai ascult încă o dată ciripitul de păsărele, apoi dau drumul la muzică şi închid ochii. Adorm. Muzica îmi poartă somnul peste gânduri. Timpul trece, deschid ochii, citesc Periş. Karla doarme şi ea. Mă aşez altfel şi adorm din nou. E ceva în mine ce mă vrea în lumea viselor. Mai târziu citesc Buda, apoi Câmpina, Nistoreşti. Ultima repriză de moţăială. Sinaia. Gata cu somnul.

Timişul de Jos. E ora 10.05. Ne-am dat jos din tren. O senzaţie pe care am trăit-o de multe ori. Cu ochii cârpiţi de somn, cu o stare de bine, repirând aerul dimineţii de munte, aranjând rucsacul şi pregătindu-ne pentru o zi superbă. Am pornit pe DN, pe marginea drumului, către Braşov, către Dâmbul Morii. În 20 minute ajungem în Dâmbul Morii. Depăşim mica localitate şi o luăm pe Valea Şipoaia însoţiţi de marcajul “bandă galbenă”. Ne oprim pentru o mică şedinţă foto la o mică cascadă făcută de Şipoaia. Din Dâmbul Morii până la Canion facem aproximativ 30 minute.

Şapte Scări este un mic defileu săpat în calcare jurasice de către pârâul cu acelaşi nume. Se află la o altitudine de 948 metri şi are o lungime de 160 metri. Frumuseţea Canionului constă în diferenţa de nivel de 58 metri repartizaţi pe şapte trepte cu înălţimi între 2.5 şi 15 metri. De aici şi numele acestui Canion. Toate scările şi podeţele din Canion sunt din metal şi au fost schimbate toamna trecută.

Plătim taxa de intrare in Canion (10ron adulţii şi 5ron copilul). Ne pregătim să intrăm. Suntem întrebaţi dacă am mai fost şi ni se spune că întoarcerea nu se face tot prin Canion ci ocolindu-l. Intrăm. Prima scară, prima travesrsă, primii paşi în Canion. Traversa trasează o uşoară curbă spre dreaptă şi ne dezvăluie din cea de-a doua scară. Mai mare decât prima, cea de-a doua scară ne duce deja la 7-8 metri diferenţă de nivel faţă de intrarea în Canion. Parcurgem cei câţiva metri şi ajungem la scara numărul trei. Începem urcarea pe porţiunea cea mai spectaculoasă. Este scara cea mai mare, marcată de cea mai frumoasă cădere de apă, porţiunea unde te însoţeşti cu picăturile de apă ce evadează în cădere. După ce trec de această porţiune mă întreb dacă deja Canionul este pe terminate. Mergem în amonte, la doi paşi de pârâu şi ne apropiem de scara numărul patru. Nouă trepte şi am trecut de scară, o diferenţă mică de nivel. Parcurgem câţiva paşi şi urcăm scara numărul cinci. Urmează o traversă lungă şi o mică scară pe care o coborâm. Suntem la baza unei noi căderi frumoase a pârâului. Urcăm scara numărul şapte şi Canionul se deschide uşor. Schimb de impresii, poze, toate acompaniate de muzica Canionului. Scara numărul opt, iar o urcare mai lungă. Ne apropiem de capătul Canionului. Mică, foarte mică scara numărul nouă, ultima traversă în arc de cerc ne ascunde ieşirea din Canion. O ultimă scară, coborâm câteva trepte şi ne îndreptăm spre marginea pădurii. Canionul rămâne în urmă după aproximativ 13 minute, 13 minute numărate în trepte, 13 minute cântate într-un solfegiu al căderilor de apă, 13 minute parcurse în traverse arce de cerc în căutarea nivelului superior.

Canionul Şapte Scări: secundă cu secundă, treaptă cu treaptă, metru cu metru, cascadă cu cascadă…

După ieşirea din Canion ne-am continuat drumul pe marcajul “bandă galbenă” spre Cabana Piatra Mare. Un traseu care solicită, un traseu bun de încălzire pentru vara care se anunţă. Am urcat o oră şi jumătate pe o potecă abruptă presărată cu mulţi bolovani şi însoţiţi de nori ameninţători. O porţiune de serpentine scurte, ce ne-au plimbat dintr-o parte în alta a versantului, ne scoate la marginea pădurii de unde putem vedea cabana. O nouă şedinţă foto, după care vântul rece şi transpiraţia de pe spate ne bagă repede în cabană pentru a ne schimba.

In cabană aglomeraţie mare. Găsim o porţiune de masă unde ne înghesuim cu toţii, ne scoatem sandvişurile, sticlele cu apă. Ne schimbăm repede de tricourile transpirate şi comandăm ceaiuri calde, ceaiuri cu lămâie. O ciorbă de legume e binevenită. Totul se consumă în atmosfera relaxată din cabană. O mică umbră pe scena din cabană. Începe ploaia. Ceasul este 14.15, ne facem socotelile. Avem un tren la 17.01 în Timişul de Jos. Ne scoatem pelerinele de ploaie, ne strângem rucsacele şi la 14.30 ieşim din cabană. Pornim într-un marş forţat pentru a reuşi să ajungem la trenul de 17.01. Traseul de întoarcere este pe Drumul Familiar, e mai lung dar mai uşor de parcurs. După câteva minute prin ploaia măruntă, norii se opresc din scuturat iar soarele ne zâmbeşte din colţul gurii.

Ajungem în gară cu câteva minute înainte de venirea trenului. Mergem tot sus ca şi la venire. Din rucsac ies la iveală cărţi de joc iar gaşca s-a incins la un Dixit. Rămân pe margine şi butonez telefonul. Bateria se descarcă încet, încet. Observasem la venire că sunt montate prize la 220 pentru alimentarea echipamentelor mobile. Dacă ştiam îmi luam încărcătorul cu mine. “Te bagi la joc?” sunt întrebat. “Nu.” răspund eu şi continui să butonez. “Are cineva un încărcător cu microUSB?” Gaşca îmi zâmbeşte amuzată. “Mai am 10% şi se descarcă.”. “După ce se descarcă telefonul te bagi la joc?” “Mă bag!” le răspund eu şi continui butonarea. După câteva minute îmi schimb locul pe scaun şi intru la joc. Telefonul se descărcase. Mi-am adus aminte de partidele de cărţi şi de Yams pe care le incingeam pe tren. Ce vremuri! Ce a urmat? Dixit până la Bucureşti!

P.S. De aseară, de când ne-am întors de la munte, Kărluţa e foarte interesată de hărţile mele montane (din colecţia Munţii Noştri). Deja studiază traseul spre Vârfu Omu!

 

Alte articole asemănătoare:

 

• Drumeţ prin Carpaţi – Cascada Bigăr

• Drumeţ prin Carpaţi – Cheile Galbenei Apuseni

• Drumeţ prin Carpaţi – Sat Pătrăhăiţeşti, Cascada Buciniş Apuseni

 

---