Ascensiunea

Se mişca din ce în ce mai greu. Fiecare pas devenise un chin, era o umbră strivită de oboseală ce îşi muta forma într-o lentoare greu de imaginat. Ceilalţi se mişcau mult mai dezinvolţi, parcă erau într-o joacă. Erau cu câţiva paşi în faţa lui, glumeau, râdeau, cântau. Cum pot să se simtă aşa de bine? Şi el a venit aici pentru a se simţi bine, pentru a se bucura de aerul ăsta minunat. Şi ce are în schimb?  Parcă a luat foc şi se mişcă în reluare. În general nu este dornic de astfel de experienţe, dar… de această dată s-a lăsat antrenat de colegii săi de birou.

Erau de câteva ore pe traseu. La început părea ceva simplu apoi au început să apară problemele. Respiraţia s-a iuţit, paşii au devenit din ce în ce mai nesiguri şi mai lenţi. Umerii s-au tras spre înainte sub greutatea purtată. Ar fi dat orice să fie acum la birou cu un document în faţă. Îi vedea cum se întorc şi cum îi zâmbesc uşor ironic. Se simţea atât de obosit şi nu ştia cât o să mai reziste. Îi venea să se oprească şi să se culce pe iarbă. Închise ochii şi mai făcu un pas. Ce bine era dacă acest pas l-ar fi făcut în propriul dormitor. Trebuia să tragă de el şi să continue. În propriul for interior se prăbuşise şi se ridicase de sute de ori. Indiferent cât de greu îi este, va merge până la capăt. Altfel, luni la birou va fi batjocura tuturor.

Înainte de urcuş s-au oprit câteva minute. Au schimbat impresii, au făcut câteva poze, s-a băut apă şi apoi au pornit. Din acel moment totul se schimbase, parcă era un Atlas şi totul se prăbuşise pe umerii lui. Se târa mai rău ca o focă, era mereu în urma celorlalţi. Urca metru cu metru câteva zeci de secunde apoi se oprea cu respiraţia şuierată şi se legăna de pe un picior pe altul, parcă era un vas ancorat la un doc. Ofta greu şi simţea cum se duce până în genunchi, oftatul. Îl dor toţi muşchii, fiecare bucăţică, îi simte pe toţi.

Orele treceau greu în paşi molatici. Luna apăruse firavă şi părea un far inutil în lumina ce refuza să plece. Vârful se iţi uşor, apoi din ce în ce mai viu şi mai impunător. Ultimii zeci de metri i-a făcut ajutându-se şi de braţe. Oboseala dispăruse şi îi luase locul nerăbdarea. Paşii de final parcă i-a visat. A ajuns în vârf. S-a dus lângă ceilalţi, a închis ochii şi a respirat ameţit. Apoi, liniştit… a deschis încetişor ochii şi priveliştea ce i se aşeza la picioare l-a înmărmurit. Era cel mai frumos colţ de natură văzut vreodată. Şi glasul gâtuit de emoţie s-a împrăştiat în aerul rarefiat: “Vă mulţumesc pentru acest dar minunat!”

P.S. Am început articolul cu gândul la o farsă, dar cuvintele au refuzat asocierea. Aşa că l-am aşezat cuminte aici… de cuvântul farsă e vorba!

 

 

 

Poveste scrisă pentru duzina de cuvinte… alte duzine găsiţi şi în tabelul Psipsinei.

 

Alte articole scrise în “duzina de cuvinte”:

 

• La Fedeleş

• Zburătorul

• Speranţe deşarte

• Ielele

• Oraşul fantomă