Alergătorul singuratic… după 23 de ani

Aseară am avut chef să cotrobăi prin podul casei şi să respir aerul “stătut” al obiectelor depuse acolo, al amintirilor uitate şi prăfuite. Sunt obiecte ce au fost uitate într-un “muzeu al inocenţei”. Sunt obiecte ce au ascuns în ele bucurii şi tristeţi, momente de euforie şi momente de dezamăgire, gânduri, versuri, cuvinte ce au ars şi au rămas… Am deschis cutia magică iar mâna a atins şi a trecut duios peste agenda cu coperţi albastre. Un suflet întreg se adăposteşte acolo, cu alunecări între zbucium şi tihnă, cu zâmbete şi regrete, uneori captiv din prea multe revolte. Paginile se derulează încet iar cuvintele se regăsesc şi se îmbrăţişează uimite. Oare mai au ele vreun înţeles acum?

26 ianuarie 1990

… Alerg, alerg, alerg, sunt lac de sudoare, inima îmi bate nebuneşte… tâmplele îmi zvâcnesc vulcanic… sângele mi s-a urcat în cap… şi-acum vine o vale, mă opresc o secundă pentru a o privi… fantastic! sunt ca deasupra unei mări fără fund, totul e în ceaţă, de fapt totul este o ceaţă, o ceaţă deasă, deasă ce parcă îmi sfâşie inima… nu se poate! nu poate fi adevărat! de unde atâta ceaţă şi de ce tocmai acum?… aş fi vrut să văd soare, brazi, oameni, case, câini care să mă latre, m-aş fi lăsat bucuros muşcat şi târât de un câine, m-aş fi aruncat nebuneşte într-un tufiş cu mure, aş fi valsat chiar şi cu un copac, m-aş fi târât ca şarpele prin iarba înrourată şi chiar dacă omul mi-ar fi zdrobit capul aş fi murit împăcat cu destinul… dar nu, nimic din toate acestea, doar ceaţă, ceaţă, ceaţă…

… Ah!!!… urlu, mă zvârcolesc, arunc cu mine în suflet şi mă ponegresc, îmi zgârii pieptul făcându-l totul numai o rană şi îngenunchez, împreunându-mi mâinile şi rostind mistic:

“Mi-am smuls inima din piept,
Şi-am dat-o pradă disperării…”

… Sângele amestecat cu lacrimi se scurge în şuvoaie, în valea mea, valea plângerii… totul se transformă în roşu, cerul ia nuanţe roşii, pământul e roşu, până şi lacrimile ce îmi curg nu sunt lacrimi, sunt picături de sânge ce mi-au înecat ochii… şi totul se scurge încet, într-o tăcere sumbră… ah, mi-e frig, mi-e frică, ce se întâmplă cu mine? m-am lăsat doborăt de gânduri, ştiam că aceste gânduri sunt cele care mă vor ucide… “hai, curaj! ridică-te! continuă cursa, aleargă”… hei, dar cine îmi vorbeşte! lăsaţi-mă în pace, ce aveţi cu mine, lăsaţi-mă în pace… “ridică-te şi aleargă, tu eşti făcut să fii alergător, toată viaţa ta va fi o alergătură epuizantă!”… nu, nu, nu, nu vreau să mai alerg singur, m-am săturat… tu, cel ce mă încurajezi, mai dă-mi un tovarăş, măcar să fim doi, ne vom ţine de mână şi ne vom îmbărbăta, astfel calvarul va fi mai îndurător iar la sfârşit – de ce nu? – poate va fi şi un învingător…

…”cu neputinţă, gândul cu care alergi te-a făcut să îţi laşi în urmă prieteni şi iubite, cursa ta e solitară şi poate că nu ar fi trebuit să îţi spun, nu va avea niciun învingător, nu vei rupe cu pieptul nicio panglică, nimeni nu va fi ca să te aclame, iar soarele va fi mohorât şi va arunca săgeţi de mânie ce va căsca în jurul tău numai gropi, iar tu epuizat vei cădea într-una din ele, bineînţeles una măreaţă, plină de fast, pe măsura cursei tale, pământul te va acoperi şi te va odihni până când suflet zbuciumat vei răsări într-o primăvară din zăpadă, plantă ciudată şi frumoasă, planta se va ofili dar tu prin seminţele ei îţi vei lua zborul şi nu purtat de vânt ci împotriva lui întrecând toate vieţuitoarele, până şi aerul care ţi-a dat viaţă, dar istovit vei cădea iar, acolo unde pământul se sfârşeşte şi începe marea pentru a hodini în scoica unei lumi măreţe, ce nebună se va închide să te răpească pentru o veşnicie, ce se va sparge în câteva clipe luând forma unui căluţ de mare, ce aleargă, aleargă, aleargă, dar, vai, ăsta e sfârşitul căluţului ce urlă pentru ultima oară înghiţit de un peşte, iar viaţa îşi urmează cursul până într-o zi când pe masa prietenilor tăi, în fiinţa unui peşte este descoperit un căluţ de mare ce despicat dă la iveală sămânţa unei flori ciudate şi frumoase, iar în corola ei se vede chipul unui alergător de cursă lungă ce a murit cândva, ucis de soarele pe care-l adora, iar prietenii tăi înfometaţi vor smulge petală cu petală lipindu-le şi dându-i viaţă în alergător pentru a alerga în urma lor”…

… ajunge!… ajunge!… nu vreau să mai aud nimic, nimic, vreau doar să alerg în tăcerea mea, lăsaţi-mă să alerg! şi ţip din ce în ce mai slab… lăsaţi-mă să alerg!… vocea mi se frânge dând loc unui tânguit jalnic asemeni gânguritului de clopot… sângele se scurge în tăcere la picioarele unui învingător ce a îngenuncheat să îşi primească martiriul din mâna celor ce au fost învinşi de el… căzut cu capul în mâini, zguduit de adevărul crud, îmi aştept sentinţa… dar, vai! ce a fost asta? viaţa începe să palpite iar în mine, de undeva se aude o muzică divină, aud un pian răzbătând de departe, de undeva din ceaţa aceea deasă… oare ce o fi acolo? oare acolo trebuie să ajung? dar unde, căci nu se vede nimic, totul e ceaţă, numai ceaţă… mă ridic în picioare şi privesc înapoi cu mânie… da! urmăritorii sunt aproape, le simt răsuflarea caldă, le citesc ura din priviri… obosiţi se opresc şi ei pentru un ultim efort… îi las în plata Domnului şi întorc privirea spre ceaţa ce s-a cuibărit şi-n sufletul, în inima şi-n creierul meu… fantastic! dar unde s-a scurs tot sângele acesta, ceaţa ar fi trebuit să fie sângerie, dar nu, nici măcar o picătură din sângele meu nu a pătat această ceaţă… nu se poate! unde e sângele meu? monştrii! mi-au înghiţit şi sângele…

… deodată o lumină se aprinde în creierul meu şi încep să analizez, asta-i bine, înseamnă că încă nu sunt înfrânt, am să continui lupta, am să alerg în continuare, am să construiesc un stadion imens în care voi băga toată lumea şi voi alerga cu el în spate o viaţă întreagă, astfel n-am să mai fiu niciodată singur, ba nu, singur voi fi până voi ajunge acolo jos de unde răsună pianul acela, în sfârşit acum ştiu pentru ce alerg, trebuie să ajung acolo jos în căsuţa cu pianul, dar oare pe unde s-a scurs sângele?… ah, ştiu, acum ştiu, aceea nu este o ceaţă ci trebuie să fie nori şi sângele probabil s-a scurs jos… nu! nu! blestem! dacă sângele mi-a înghiţit căsuţa!… de jos, ca un răspuns, un pian tremurat picură cu fiecare notă un dram de slabiciune în sufletul meu, ciudat, ce ciudat mă simt, picioarele îmi tremură şi nu mă mai ascultă, acum v-aţi găsit neghioabelor!… alergaţi, coborâţi acolo, acolo vă aşteaptă… dar oare ce-i acolo! ce poate fi acolo de mă tulbură într-atât! oare asta e ceea ce caut eu? oare acolo vroiam să ajung?… ah, muzica asta, muzica asta, aş vrea să îmi bag asemeni lui Ulise ceară în urechi, dar de ce să-mi bag ceară în urechi? vreau să ascult tot, vrea să mă înfior, chiar dacă-ar fi să mor, aş muri beat de… beat de ce… care este acest cuvânt, spuneţi-mi, unde e? vreau să-l găsesc, şi am să-l găsesc de-ar fi să răscolesc o lume întreagă… aud pianul, mă cheamă, da, da, mă cheamă, e suprema lui chemare, de n-am să mă duc ar muri de durere, şi de ar fi să nu găsesc acolo ce vreau, asemeni lui Păunescu am să-l învăţ să moară, să moară demn cu cheia sol pe piept, iar mâinile însângerate de morală ucigaşă îşi vor privi durerea faptei în oglindă… şi din oglindă în oglindă toate pianele vor trebui să moară învăluite în mi bemol ca într-o ultimă rugăciune…

… iar, iar gânduri sumbre, curaj, capul sus, trompeţii să cânte, să răsune marşul victoriei din Aida, sergent sunt gata, sună adunarea… alergător drepţi… cu cântec, înainteeeee, marşşşşşş!…

… aaaaah, ajutooooor!!!… ba nu, nu am nevoie de ajutor, am să mă descurc singur şi de data aceasta… pasul sigur al alergătorului ce cobora să îşi găsească…. ceea ce vroia să îşi găsească, se aşezase greşit, iar el, alergătorul, se lăsase înghiţit de vid în drum spre… ceea ce căuta…

 

---

 

Agenda cu coperţi albastre se închide cu gesturi de odinioară, cu mişcări renăscute, cu senzaţii ce parcă nu au stat ascunse nici măcar o trecere de nor pe spaţiul dintre frunte şi cer, se închide peste cuvinte ce nu mai au loc între coperţile ei. Oare mai au ele vreun înţeles acum?

P.S. Nu ciuruiţi cuvintele scrie de un alergător singuratic!… alergătorul era un adolescent cu suflet de copil şi cu gesturi ascunse printre cuvinte…

 

Sursa Foto