Adrenalină şi Muze

În ultimele săptămâni doar am alergat… şi am scris mai deloc. Am înghiţit kilometru după kilometru, am adunat secunde după secunde, am trăit captiv între respiraţii şi paşi. Cuvintele par că s-au refugiat undeva în interior aşteptând vremuri mai statice, gesturi mai lente. Muzele mi-au plecat cu tot cu simboluri lăsând metaforele scurse în asfaltul incins. Un asfalt inundat de adrenalină din care cu greu se culeg rânduri. O adrenalină din care până acum muzele nu mi-au adus inspiraţie şi nici nu şi-au găsit dorul de a se întoarce la mine.

Secundele pe care le storc cu fiecare efort făcut îmi inundă aripile gândurilor ce nu îşi mai găsesc zborul printre rânduri. Ele, aripile, încearcă în fiecare zi să-şi recapete memoria zborului dar flash-uri neclare nu aduc înapoi emoţiile. Rigoarea fuleului astupă adâncimile sufletului şi emoţia se consumă neştiută. Nici măcar sufletul nu-şi mai poate citi vibraţiile. Încerc să găsesc o breşă şi să îmi recuperez slăbiciuni atât de trăite cu puţin timp în urmă.

Respiraţia atât de tiranică îmi omoară de la primul cuvânt rima nenăscută, iar poezia rămâne doar o stare amorţită în aşteptări. Privirile încearcă se să smulgă din captivitatea paşilor număraţi în respiraţii şi să adulmece parfumul florilor ce dă târcoale aleilor. Câte o petală uitată în zborul său spre o margine de bancă mai aprinde o clipă privirea fugară, apoi secundele ticăie nervoase şi totul se frânge în pereţi temniţă, în pereţi de adrenalină ce îmi izolează gândurile.

Kilometrii continuă să se adune ghemotoace, continuă să se înşire ca nişte paraziţi peste gândurile mele sufocându-mi emoţiile, confiscându-mi stări de care nu vreau să mă pierd. Celulele mele refuză gratiile impuse în ciuda hranei primite din efortul fizic. E insuficient! Inundate în adrenalină ele îşi plâng muzele pierdute. Mă simt în pragul unei revolte a simţurilor. Şi voi fi de partea lor! Simt cum celulele forţează ferestre, cum rup gratii, cum sparg zidurile ridicate de kilometrii parcurşi în secunde închistate.

Voi continua să alerg, să mă lupt cu secundele, să înghit kilometri, să-i înşir într-un ghem de forţă, de energie, pentru a învinge limite şi dincolo de ele să-mi regăsesc emoţiile. După fiecare cursă voi opri cronometrul fără să privesc secundele scurse, mă voi aşeza pe o bancă şi voi privi spre stele. Doar atât! Voi privi spre stele!

Articole asemănătoare:

• Planeta în “Cursa Îngerilor” – Primul meu maraton

• Primii kilometri ai maratonului

• În miezul lucrurilor