Adagio cu frunze coapte

Toamnă. E toamnă. E o dimineață neterminată ce îşi refuză desprinderea de gustul firav al stropilor de rouă. Soarele își face cu greu simțită prezența. E acolo, cu gândurile agățate pe albastrul mişcător al mării, luptând din greu cu norii aruncaţi spre el. Cu raze filtrate mângâie nesigur plaja pustie ce pare că se ascunde departe de tumultul nebun al emoţiilor. Aerul miroase a dor şi a depărtări. Mici valuri se zbenguie într-un joc discret cu nisipul, lăsând sau scăpând firicele de scoici în urmele pașilor abandonaţi. Vântul, mai norocos decât soarele, fură frunze coapte şi rătăcite, jucându-se cu ele, înălțându-le în văzduh ca pe niște zmee neîndemânatice. Pescăruşi privesc invidioşi la dansul ciudat al naturii ruginii.

O frunză rebelă se mai zbate în văzduh precum un colţ de hârtie rupt din suflet şi gonit aiurea. Pluteşte confuză cu jumătăţi de cuvinte atinse de soare şi se prăbuşeşte în silabe stinse sub stropii de mare, se strânge, cochilie, pierzându-și sensul cu aerul prea sufocat de așteptări, resemnată să fie strivită mereu sub aceeaşi paşi în dans, dans ce îşi trage ritmul din unicul ei cânt.

Frunză după frunză descompun frazele, le descompun în tăceri bântuite de cuvinte nerostite prin toamnă, tăceri ce se sparg sub paşi în dans.

O frunză… două… trei… 1… 2… 3… şi raze de soare zâmbesc în stropi de rouă strânse în căuş…

Sursa Foto

Poveşti pentru sufletul meu:

• Dimineți ecliptice

• Spaţiul

• Tăcerea Lunii

• Secunda din mine

• De(ce)(mbrie)ja vu!