Zburătorul

Zburătorul

 

Ielele…

În dansul meu nebun nu observasem că toate petele albe se transformaseră în lumini atât de puternice că mă orbeau. Parcă eram o primadonă jucând pe scena satului. Murmurul s-a apropiat atât de mult încât spre surprinderea mea a devenit ceva inteligibil. O voce feminină ce nu avea nimic nepământesc în ea îmi sparse fericirea momentului:

– Julien, qui montre qu’il a dansé nue dans le milieu de la nuit? J’ai dit que je voulais visiter Monastere Cozia, pas un asile de fous! Une carte est toujours plus bonne dans une gps! (scuzaţi franceza de la miezul nopţii)

Continuare…

Un frig pătrunzător s-a lipit de gleznele mele şi urca lipicios către genunchi. Fruntea s-a umplut instantaneu de sudoare şi broboane începuse să picure spre bărbie, de acolo alunecând pe piept, apoi plonjând în frigul de dedesubt. Am simţit cum toate gândurile mi se scurtcircuitează şi încet, încet, cad într-un întuneric amăgitor. Nimic din făptura unei Iele nu simţeam în jurul meu, doar un întuneric ce mă acapara încet dar sigur, şi un sunet ascuţit ce împungea în creierul meu: “Julien, Julien…”. Şi imaginea s-a frânt…

Un miros aromat şi pătrunzător îmi gâdila nările. Cu fiecare respiraţie eram şi mai mult invadat de miros, un miros ce nu mă deranja, dimpotrivă, îmi dădea o stare de linişte. Mă trezeam trăgând aer adânc în piept, inhalând avid şi încercând să îmi dau seama de unde cunosc acest miros. O străfulgerare mi-a brăzdat creierul şi imaginea cu mine gol dansând în întunericul gârlei m-a trezit definitiv din amorţeală. Tămâie! Asta era! În nări îmi pătrundea miros de tămâie. O secundă am îngheţat. Oare am murit? Trag din nou, adânc, aer în piept şi tămâia parcă mă îneacă. Ochii încearcă speriaţi să se deschidă căutând lumina, dar ploapele tremură grele. “Se trezeşte! Mulţumesc lui Dumnezeu! Credeam că nu îşi mai revine.” Recunosc vocea mătuşii mele. O uşurare mă cuprinde şi ploapele se ridică.

Mătuşa era aşezată pe scaunul de lângă pat şi mă privea cu atâta duioşie şi uşurare. “Maică, ce a fost în capul tău? Ce căutai gol puşcă la miezul nopţii tocmai în gârla satului?” Am închis ochii încercând să evit privirile mătuşii şi ale celorlalţi din cameră. “Săracul de el, o fi somnambul!”… zice una dintre femei. Nu ştiam cum să mai reacţionez. Pe de o parte simţeam o ruşine cumplită pentru situaţia în care m-au găsit sătenii, pe de altă parte de abia mă stăpâneam să nu râd. Ce nebunie! Fusesem la un pas să le întâlnesc. De fapt, eu chiar cred că le-am întâlnit, le-am simţit şi eram gata, gata, să le cunosc. Momentul a fost scurt şi intens. Ghinionul meu că au apărut acei francezi rătăciţi. Of! Voi mai avea vreodată ocazia să fiu atăt de aproape. “Să-l lăsăm să se odihnească!”, spuse mătuşa şi femeile începuseră să părăsească încăperea.

Una câte una ieşeau pe uşă când am observat-o într-un colţ pe Florica, fata popii. Privirea ei ironică mă studia din cap până în picioare, şi gura îi râdea a batjocură. Instinctiv m-am uitat să văd dacă sunt imbrăcat sau nu, apoi am schimbat câteva priviri ostile cu ea. S-a apropiat de mine, s-a aplecat la urechea mea şi mi-a şoptit veninos: “Te-oi crede vreun Făt Frumos ca să te răpească Ielele! Ha! Ha! Ha!” Şi râsul ei a fost atât de dispreţuitor că aş fi preferat mai degrabă să mor. Ieşise din cameră dar râsul ei continua să-mi zgârie urechile. Cum? Nu pot să cred! De unde ştia de povestea cu Ielele? Doar nu vorbisem cu nimeni. Ah! Nu pot să o sufăr pe sclifosita asta!

Zilele următoare au fost un adevărat coşmar pentru mine. De câte ori mă întâlneam cu Florica pe uliţa prăfuită a satului Casa Veche, privirea ei ironică şi zâmbetul dispreţuitor îmi explodau în faţă. Şi de parcă nu era suficient, se apropia de mine şi îmi susura la ureche: “Frumuşelule!!! Iele, ai?”. O săptămână întreagă am suportat batjocura ei. Cum ieşeam din curte, cum dădeam ochii cu ea, parcă era un făcut. După această săptămână am evitat să mai ies pe uliţă, sperând să scap de umilinţele îndurate. Da’ de unde, după câteva ore de linişte cuvinte otrăvite mi-au şuierat printre uluci: “Mă dusei la gârlă… lele, să mă las răpit de iele!”. Era deja prea mult! Trebuia să fac ceva, trebuia să mă răzbun.

Zile şi nopţi mi-am stors creierii ca să găsesc ceva. Şi până la urmâ am găsit. Gata! Asta este! Auzisem pe mătuşa povestind despre Florica un amănunt. Îl ştia de la coana preoteasă. Florica avea un somn atât de adânc încât puteai să o iei la palme şi nu se trezea, de multe ori coana se speriase crezând că a murit. Îmi ticluisem deja un scenariu, răzbunarea mea avea să fie cruntă.

Cu inima strânsă ghem în gât, am ieşit în uliţa satului în miez de noapte. Am mers tiptil ca să nu mă simtă câinii şi să trezesc toate babele şi m-am îndreptat către casa popii. Am intrat în curte încetişor, m-am scurs pe lângă zidul casei şi m-am oprit sub geamul Floricăi. O secundă am ezitat. Era gata gata să renunţ. Dar am mers mai departe. Aveam un scop precis chiar dacă era o nebunie ceea ce voiam să fac. Dacă cineva m-ar fi văzut aş fi avut o scuză, mi se mai întâmplase şi puteam să mă comport ca un somnambul.

Stăpânindu-mi cu greu hohotele de râs am intrat în camera Floricăi şi m-am târât ca un şarpe până lângă patul ei. Ştiam că doarme singură în cameră şi nu era niciun pericol să dea peste mine popa sau coana preoteasă. Am muşcat-o de braţe lăsându-i semne vizibile şi apoi am trecut la picioare. Am obosit de câte ciupituri i-am lăsat pe piele. Am repetat operaţia trei nopţi la rând şi chiar când să intru în camera ei în a patra noapte m-am împiedicat de o scară. Zgomotul făcut l-a trezit pe popă şi m-a gonit acasă într-o fugă de nălucă tăindu-mi cheful de nebunii.

În zilele care au urmat am scăpat de ironiile Floricăi. Nu am mai văzut-o pe uliţă. Babele începuseră să şuşotească pe la porţi şi să îşi facă cruce speriate. Le-am surprins vorbind în şoaptă. “Doamne fereşte, maică! Aşa tânără şi a venit Lipitură* la ea! Şi mai este şi fată de popă!!!” Am întrebat-o pe mătuşa ce s-a întâmplat, dar nu a vrut să îmi spună. Doar auzisem că Florica este bolnavă. M-am hotărât ca de a doua zi să mă tot plimb pe lângă casa popii, poate oi reuşi să o văd pe Florica. Îmi era deja frică de ce îi făcusem. Poate că am exagerat.

A doua zi am bătut uliţa satului dintr-un capăt într-altul, doar, doar oi afla ceva de Florica. Linişte totală în curtea popii. Într-un târziu un şuierat scurt îmi atrage atenţia. Mă apropii de gard şi printre uluci o văd pe Florica. Nici nu apuc bine să o întreb ceva că izbucneşte. “Auzi, tu chiar ai văzut Ielele?” Dau din cap mușcându-mi buzele. Cu greu m-am stăpânit. Mă priveşte uimită apoi câteva lacrimi îi umplu ochii. Printre lacrimi şi uluci îmi arată muşcăturile şi vânătăile de pe mâini şi de pe picioare. “Ajută-mă! A venit Smău* la mine, aşa zic babele! Te rog, ajută-mă!” “De ce crezi că te pot ajuta eu?”, o întreb. “Păi, dacă te-ai întâlnit cu Ielele nimic nu te mai poate speria. Nu poate să îţi fie frică de nimic!” “Bine, dar trebuie să faci tot ceea ce îţi voi spune!”, o încurajez eu. Privirea ei era foarte hotărâtă. “Mâine dimineaţă, la primul cântat al cocoşului, trebuie să te duci la puţ şi să scoţi apă proaspătă. Apoi, pisezi o căpăţână de usturoi amestecată cu leuştean. Amestecul îl pui în apă, iar apa o fierbi. In fiecare dimineaţă şi seară îţi speli muşcăturile şi vânătăile cu apa fiartă. Faci asta timp de trei zile. În a patra zi ne întâlnim dimineaţa, când soarele mijeşte, şi mergem împreună în poiana de pe Fătu, dincolo de gârla satului. Asta e tot ce trebuie să faci! Ai înţeles?” Ea dădu din cap ca un mieluşel. “Şi era să uit! Adu-mi toporişca să sparg uluca asta. Avem nevoie şi de o bucată de scăndură din ea. Prin gaura asta din ulucă te-a pândit Lipitură!”

Ne-am întâlnit după patru zile. Era o dimineaţă cam rece. Ne-am dus în poiana de la marginea satului. În cele patru zile de aşteptare, găsisem acolo un copac uscat cu o scorbură mare. Am băgat în scorbură bucăţi de scândură din gardul popii şi le-am dat foc. Smăul trebuia să ardă şi să piară pentru totdeauna. Am lăsat focul să ardă un pic apoi l-am stins cu apă fiartă de la Florica. Ne-am făcut de trei ori cruce şi ne-am privit în ochi. A respirat a uşurare, m-a luat de gât şi mi-a dat un fugar şi inocent sărut…

După şase ani, în ultima vacanţă de licean, vacanţa de vară, eram la ţară, în satul Casa Veche, la mătuşa Măria şi la unchiul Gică, unchiul vâlcean ce ne fascina cu poveştile lui. Mă plimbam prin curte încercând să reidentific toate colţurile gospodăriei. Dudul de lângă Casa Mică, fânarul, oborul caprelor, bucătăria de vară, vişinul de lângă gard, grădina, puţul, via, perii cei bătrâni. Am zâmbit amuzat. WC-ul din fundul grădinii… chiar îţi trebuia curaj să te duci noaptea tocmai acolo! Plimbându-mă nostalgic prin curte, un şuierat scurt mă aduce la realitate. Printre uluci îmi zâmbea ştrengăreşte o mândreţe de fată. Era fata popii. Florica. Nu îmi venea să cred. Se făcuse frumoasă de pică. Părul prins în cosiţe, ochii sclipitori, obrajii îmbujoraţi, gura ca o mură coaptă, gata să fie stoarsă de dezmierdări şi nişte pere obraznice ce împungeau printre uluci. Surprins şi emoţionat m-am dus la gard. O uşoară slăbiciune îmi încerca genunchii iar mâinile s-au încleştat în uluci de teamă să nu râvnească la pere. O privire obraznică mă studia printre uluci. “Am auzit că ai venit la noi!” Şi acest “noi” a lăsat un ecou ce spunea o întreagă poveste. Mi-a furat o sărutare prin gard şi a fugit aruncându-mi şoapte ce nu le-am înţeles decât a doua zi: “Mâine dimineaţă te aştept la copacul cu scorbură din poiana de pe Fătu, ştii tu, dincolo de gârla satului!”…

Ne-am reîntâlnit după 15 ani, pe uliţa satului Casa Veche. Era la fel de frumoasă şi la fel de coaptă. Am mers în barul din sat şi am băut o cafea împreună. Ne-am aşezat la poveşti despre adolescenţa noastră, despre Iele şi despre Smău. Am râs cu poftă de toate amintirile noastre. Apoi, o tăcere grea s-a lăsat între noi. A întins mâna spre mine ca şi cum ar fi vrut să înlăture nişte scame de pe umărul meu, dar mâna mi-a atins într-un gest firav obrazul. Era atâta dulceaţă în gestul ei! I-am privit trist ochii şi am citit în ei acelaşi regret care mă încerca şi pe mine. Şi-a aprins o nouă ţigară, a tras de câteva ori din ea într-un gest nervos, apoi a abandonat-o în scrumieră. Fumul se ridica tremurând între noi şi încerca să ia o formă cunoscută.

Privirile ni s-au reîntâlnit prin umbra fumului tremurând. Un zâmbet de la ea la mine, şi de la mine la ea s-a închis. Am înţeles că în nopţile acelea de vară, Zburătorul ne-a bântuit pe amândoi şi încă mai purtăm în sufletele noatre vânătăi!

 

 

 

Legendă: * Lipitură, Smău – alte denumiri populare pentru Zburătorul. Sunt convins că ştiţi ce este Zburătorul!

“Amintire” scormonită de un comentariu foarte frumos al Vienelei, ştie ea care…

 

 

 

 

Sursa Foto

 

Poveste scrisă pentru duzina de cuvinte… alte duzine găsiţi şi în tabelul Psipsinei.

 

Alte articole scrise în “duzina de cuvinte”:

 

• Speranţe deşarte

• Ielele

• Oraşul fantomă

• La cumpăna dintre dorinţe

• Sentinţa