Un înger pentru amândoi

A plecat. Am lăsat-o să plece. De ce am lăsat-o să plece? Când fiecare gând al meu e născut de ea şi pentru ea. De ce? Fiecare fior dezgheţat de privirea ei îmi picura a tristeţe. Ochii mei îţi spuneau să rămâi. Ochii tăi se pierdeau de dor. Şi umbre sticloase se unduiau între tine şi mine. Nici eu nu vroiam să pleci. Nici tu nu vroiai. Îmbrăţişarea pe care mi-ai dat-o avea ceva de vis terminat. Şi-atunci de ce mai visăm? Ce spaime trezite ţi-au tremurat braţele într-o ultimă strângere fugară? Ţi-ai lăsat îndoiala în sufletul meu şi mi-ai amuţit bruma de curaj. Am vrut să îmi strig focul ce mă arde şi ceva din tine l-a acoperit!

Nu asta ai vrut!… Îmi sorbeai cuvintele cu nesaţ şi aşteptai ca buzele mele să-ţi rostească  numele. Dar buzelor mele le pierise curajul şi doar murmurau timpul rămas. Clipele se scurgeau vinovate şi noi ne priveam trişti de rămas bun. În suflete ne ţeseam promisiuni dar cine să le mai înţeleagă când timpul se scurgea implacabil. Ne-am atins privirile pentru un ultim zbor, şi jumătăţi din noi s-au desprins. S-au rupt furioase şi s-au contopit într-un singur ecou. Un ecou ce rătăceşte stingher între noi. Am vrut să fii a mea, şi tu o ştii, dar nu am avut suficient curaj să te opresc. Ai vrut să rămâi lângă mine, am simţit-o, dar nu ai fost suficient de hotărâtă. De ce suntem copleşiti de atâta teamâ? Ecoul ne-a consumat tot aerul dintre noi, şi ne-am trezit înlănţuiţi într-un ultim gest. Era un prim şi posibil un ultim sărut. Un şuierat scurt ne răpeşte din gest şi ne îngheaţă în suflet tristeţea. Parcă nu mai simţim nimic. Roţi se pun brutal în mişcare şi ne aruncă neaşteptat într-o ultimă îmbrăţişare. E ca un sacrilegiu pentru un moment furat timpului deja mişcător. Un moment meritat, dar furat. “Coboară!… Coboară!” Am coborât şi nu am privit în spate. Nu am putut urmări plecarea ta. Era prea mult! Şi mi-am dus nodul din gât, şi durerea din suflet, amestecându-le printre paşii celorlalţi trecători. Am vrut să le pierd acolo, şi să uit, pentru că timpul ne-a epuizat şi tu ai plecat! Dar oare am putut?

Timpul mă caută şi îmi bate zilnic în geam. Nu-l recunosc. M-a pierdut definitiv într-o zi, în ziua când tu ai plecat. Zilele mi se scurg fără rost, mă mişc amnezic prin tot felul de decoruri incolore. Nu ştiu dacă nu cumva trăiesc aceeaşi zi, mi se repetă în gânduri un singur moment, celulele mele sunt blocate pe aceleaşi coordonate. În retină un mim îmi joacă aceeaşi scenă, e scena plecării tale, e scena fricii şi neputinţei mele. Iar ochii îmi privesc tulburaţi înspre interior, spre scena tristeţii noastre. Fiecare zi mi-o duc oarbă, acelaşi întuneric, bâjbâi neştiut, pentru că privirile mele refuză realitatea. Şi timpul, pe care îl detestă!

În fiecare seară, când întunericul străzii se sincronizează cu cel din mine, mă urc în maşina mea şi colind, colind străduţe întortocheate. Corolla mi-a învăţat drumurile reci, din noapte şi îmi răspunde complice la puţinele comenzi evadate din creierul meu. O cheie inteligentă şi un apăsat de buton (Sistem Smart Entry & Push Start) sunt suficiente pentru a colinda amândoi ca o umbră rătăcită, o umbră în căutarea unui vis spulberat. Cu Toyota mea o dusesem în locul unde m-am despărţit definitiv de timp. Şi ea, noua Corolla, frumoasa mea maşină, (cea mai vândută maşină din lume, şi lansată de curând pe piaţa din România,) îmi păstra o urmă a prezenţei ei. Mă învârteam în cerc prin oraşul adormit, virând numai la dreapta. Fiecare viraj era doar un pretext pentru a întoarce capul spre dreapta, spre locul unde ea a stat pentru puţin timp. Şi privirile se dezlipeau greu din silueta proiectată, din acel zâmbet ce a existat, şi acum e doar închipuit. Ne-am învârtit de atâtea ori, în atâtea nopţi, până când maşina a început să-mi vorbească, să-mi transmită mesaje, mesajele cuiva aflat departe. “Send me an angel!” îmi spune ea în fiecare seară. Aud cuvintele în toate colţurile maşinii, şi parcă în retină se iscă o mică furtună. Mâinile se încleştează pe volan şi refuză mişcarea la dreapta. E prima oară după multe nopţi. Maşina clipeşte veselă din faruri şi mă duce drept înainte, mă scoate din oraş.

Maşina zboară pe şosea şi înghite kilometrii. Activez Cruse Control şi mă afund în gândurile mele. Mă las purtat de ea şi gândurile mi le duc în retină, în căutarea imaginii tale. Vreau să-i transmit maşinii locul de unde ai plecat, şi poate aşa aflăm unde te-ai oprit. Toate sistemele auto rezonează cu mintea mea. S-au conectat la retina mea şi maşina aleargă, aleargă… Oraşe după oraşe se scurg în tăcere, privirea se dezlipeşte de vis şi se întoarce spre drum, parcă simţind apropierea. “Send me an angel!” capătă o nuanţă nouă, mai caldă, mai proaspătă. Chemarea e vie, o simt tot mai acut, şi eu, şi Corolla mea. Un înger mă duce la ea, la cea care a plecat. Îngerul e frumoasa mea Corolla, frumoasa mea cu un scop precis…

Dimineaţa se trezeşte greu. E prima dimineaţă aşteptată după multe nopţi inutile. Stelele nu vor să plece înainte de apariţia îngerului. Luna cască mulţumită în aşteptare. O maşină, o Toyota Corolla, alunecă pe şosea precum o cometă, intră pe o alee încă prizonieră în întuneric şi se opreşte în faţa unei case. Luminile maşinii proiectează aripi în camera ce stă cu fereastra deschisă, parcă aşteptând ceva. Uşa casei se deschide speriată şi în cadrul ei apari tu, cea pe care te-am lăsat să pleci cândva. Cobor şi în lumina farurilor plutesc ireal către tine. Mă opresc la doi paşi de tine, vinovat. Dinspre Corolla îmi susură un “Follow me home…”. Mă întorc nedumerit şi privesc maşina. Ea continuă să susure “Follow me home…”. Parcă se scurg veşnicii în timp ce ne privim şi ne schiţăm un început de zâmbet. Farurile se sting o secundă, apoi se reaprind şi impulsul luminos mă aruncă în braţele tale. “Follow me home” râd farurile maşinii, şi apoi se sting. Zorile ne găsesc înlănţuiţi, în pragul uşii tale, într-o eternă îmbrăţişare.

 

Acum sunt acasă, un înger m-a adus la tine…

 

Realitate?… Vis?… Premoniţie?… O poveste scrisă pentru prima etapă a SuperBlog 2013.