Soarele meu!

Trecuseră zeci, sute, mii de ani… cine le mai ştia numărul! Trecuseră anotimpuri după anotimpuri de când paşii mei se plimbau rătăciţi prin locuri neştiute, prin spaţii indiferente, pe sub un cer adormit într-un veşnic gol. Nimic nu clipea pe cerul amorţit de atâta indiferenţă. Orice ar fi încercat să pulseze era imediat înghiţit de un întuneric stăpân peste tot. O linişte greu de suportat, o linişte şi mai greu de înţeles răspundea cerului. Totul în jur era încremenit într-o aşteptare fără speranţă.

Şi paşii mei continuau să ducă rătăcirea într-un înainte fără orizont, fără ţel. Doar un înainte tardiv şi indiferent, indiferent ca aerul ce îl respiram. Apoi paşii au ajuns la capătul lumii şi au continuat pe urmele lăsate deja. Au început să frământe pământul călcat de atâtea treceri, prin aceleaşi locuri şi, pământul s-a fărâmiţat în miliarde de cristale mici, într-un nisip fin, fin ca sufletul autoexilat. Din nisipul acesta fin s-au născut picături de apă ce sub presiunea paşilor mei s-au scurs într-un gol, într-un gol ce se umplea cu fiecare pas. Paşii au continuat să îşi ducă indiferenţa în timp ce golul umplut se revărsa şi inunda nisipul. Marea formată începuse să respire, începuse să pulseze, să îmi vorbească, să ude nisipul în calea paşilor mei. Era un murmur duios, o chemare pe care nu o înţelegeam. Am continuat să îmi duc paşii mai departe ignorând chemarea mării, ignorând valurile ei din ce în ce mai mari.

Scoici aruncate de mare pe plajă îşi trimiteau ecoul în aer şi murmurele se înmulţeau. Spuneau ceva, ceva inmuiau tăcerile din interior. Trupul s-a clătinat, privirea s-a ridicat uimită şi paşii au început să şovăie. S-au oprit un gând, un gând firav. Suficient ca valul să îmi ude gleznele şi să mă ţintuiască în propriul nisip. Mângâierea valului a făcut ca trupul obosit din peregrinările sale să se lase captiv. Murmurele mării picurau slăbiciune în trup chiar dacă înţelesul se lăsa aşteptat.

M-am întins pe nisipul ud şi m-am lăsat dezmierdat de valuri. Urechea încerca să desluşească înţelesuri aşteptate. Valuri îmi inundau fiinţa şi stropi se prelingeau ca nişte degete tandre prin părul meu. Era ca o mângâiere neaşteptată. Braţele mi s-au strâns în jurul valului ce venea şi pleca, era ca un cerc în căutarea emoţiei. Capul mi se aşezase în poala vidului ce pulsa în ritmul mişcării valului. Am stat veşnicii în legănarea valurilor până când marea obosită s-a retras lăsându-mă privind pierdut în zare.

Nu ştiu cât timp a trecut, cât ochii mei au scrutat marea retrasă. Aşteptam ca ea să îşi întoarcă valurile mângâieri. Aşteptam să mă cuprindă iar, stropi să se joace prin părul meu. Am închis ochii plini de dorinţă şi am aşteptat. Marea a început sa se învolbureze, să îşi împingă valurile spre mine. Câţiva stropi au revenit şi s-au jucat prin părul meu. Au coborăt pe ochi, pe obraz, într-o prelingere suavă, pentru ca apoi să-mi ude buzele cu atingerea lor. Un val s-a dăruit total abandonându-se pe buzele mele întredeschise. Apoi un alt val şi încă un val, val după val muşcau din buzele mele. Valuri mă strângeau în braţe, valuri mă dezmierdau într-un joc tandru, un joc duios. Un joc ce îmi dezmorţea sufletul uitat, un joc ce aducea renaşterea sub lina influenţă a emoţiilor. Şi când marea obosea iar… se retrăgea lăsându-mi privirile pierdute, priviri ce o cereau înapoi şi gustul aprins al valului mângâiere. “Nu pleca!” şopteau urmele paşilor mei încă neşterşi de atingerea valurilor. “Nu pleca!”

Marea venea şi pleca, venea şi pleca, valuri dezmierdau şi mai ştergeau câte o urmă în nisipul ud. O urmă a pelerinului rătăcit în drumuri nesfârşite. Cu fiecare urmă ştearsă trupul devenea mai uşor, plutea înălţându-se deasupra nisipului născut din paşi plecaţi în căutări. Valurile săltau şi atingeau trupul învăţându-l zborul, zbor deasupra mării pline de dorinţe. Chemările mării se înteţeau şi murmurul devenea şi mai puternic. Din firele mele de păr atinse de mare se răsfrângeau raze de lumină ce plonjeau în adâncuri. Plonjeau în adâncurile mării luminându-i tenebrele şi încălzindu-i valurile.

Glasul mării ce arunca valuri în aer prindea înţeles şi ajungea la mine din ce în ce mai clar. “Soare…. Soarele… Soarele meu! Soarele meu!” Marea mă chema, mă chema la ea. Marea mea…

 

“Aş vrea să îţi dezmierd şi valuri… şi abis,
Să nasc în juru-ţi raze de iubiri eterne,
Să mă scufund în tine, când cerul tău se cerne,
Şi să-ţi răsar din gânduri cu fiecare bis!”

 

Marea mea… Soarele meu…

---

 

Articole asemănătoare:

 

• Cercul şi floarea

 

---