Renaştere

Soarele coboară încetişor ancorat în fantomatice raze. Umbrele leneşe se întind obraznice peste câmpurile obosite. Luna lacomă de priviri pluteşte vaporoasă peste cerul încă însângerat. Păsări de pradă înjunghie aerul în dansul lor deşănţat şi croncăne hulpave a ospăţ. Din letargica stare, vântul absent se trezeşte buimac şi gelos aruncând respiraţii greţoase printre copaci. Nori pământii se înghesuie scrâşnind unii în alţii şi apoi plonjează în gol. Cerul se luminează spasmodic şi apoi se prăbuşeşte în beznă.

Un bubuit explodează nevrotic şi totul încremeneşte în jur. Natura speriată se strânge instinctiv într-un colţ. Întunericul se prelinge viral şi îneacă privirea. Mici stele se sting neputincioase blestemănd luna trădătoare. Urgia vine tropăind şi secerând dorinţe. Plouă tristeţe şi n-are nicio importanţă.

Paşii se deşiră absenţi şi bolnavi către marginea lumii. Toată magia aştrilor s-a scurs prin orificii. Gândurile au sucombat sau nu mai vor să se-nfiripe. Indiferenţa le topeşte nenăscute. Cuvintele nespuse dor şi sângerează. Privirea uscată se lipeşte de drum. Ard căutările inutile şi se sting pâlpâind a tămâie. Mâinile zbat a lehamite prelingându-se fârâ rost. Trupul e gata stors şi se prăbuşeşte mecanic. Oboseala e cronică şi mirosul e cadaveric. Creierul refuză să comande şi se complace într-un leşin febril. Picături mari cad pleoşcăind peste forma stătută. Sfârşitul e aproape şi adulmecă precipitat.

Coate şi genunchi se târăsc efemer către capăt. Un capăt care nu are formă şi care se mută-n continuu. Fiecare mişcare extirpă din umbră. Bucăţică cu bucăţică totul se pierde încet şi vulgar până la ultima celulă. Rămâne în urmă doar un strop de transpiraţie pe care aerul refuză să-l purifice. Doar pământul îl vrea ca să-şi potolească setea. Din acel loc se desprinde o părere, un zvon. Un zvon ce rătăceşte ore în şir în căutarea altui zvon. Sunt amintiri de gânduri ce se întrupează. Se caută-n silabe pentru a se contopi în cuvinte. Cuvintele tâşnesc necenzurate şi rătăcesc râvnind la sentimente crude. Când se găsesc se împletesc într-un fuior de dor. Renasc sfioase emoţii, se ascund priviri furişe, se închipuie gesturi tremurate şi tandre. Se întorc visele, se spuzeşte cerul, norii dansează sincron. Ploaia lipeşte sufletele abia conturate iar picăturile desenează în simţuri. Luna invidioasă priveşte ghemul de energie creat. Un nimb discret îl încălzeşte şi îl protejează. Sub nimb cresc două jumătăţi de verbe contopite într-un singur substantiv ecou.

Ecou după ecou spre roua dimineţii…

Sursa Foto