Prizonieri de lux

Suntem prizonieri. Suntem prizonierii de lux ai unui regim ascuns privirilor noastre. Legile lui, scrise şi nescrise, ne duc vieţile pe cărări întortocheate, neştiute şi nebănuite. Ne încolonează pe toţi, fără excepţie, şi ne trimite în tranşee, să ne luptăm goi, singuri, însoţiţi doar de amintirile ce le purtăm, şi care nu ne ţin de cald decât pentru o scurtă perioadă. Nu contează dacă suntem pregătiţi sau nu, suntem cu toţii cobaii lui, carnea lui de tun. Rareori, şi puţini dintre noi, pentru scurt timp, recurgem la acte de nesupunere. Ne loveşte dur în ceea ce ne doare mai tare şi ne readuce rapid în coloană.

Nu avem nicio şansă, doar ne mai amăgim un pic, sperând să ne mai spălăm, în avans, din umilinţele ce le vom îndura. Ne întoarcem în coloană cu satisfacţia unui prizonier ce a avut curajul să evadeze la un moment dat. Unii nu ne înţeleg, alţii ne invidiază curajul nesăbuit şi asta ne mai ţine o vreme. Cei mai mulţi ne cred nebuni sau nişte bieţi neadaptaţi.

Paşii noştri au apăsări deja ştiute, iar urmele adânci îi ajută pe resemnaţi să respire mai uşor. Poverile ne cresc pe umeri fără oprire. Uşor, uşor, toate ne încovoaie. Ne îmbărbătăm între noi, cu cel din dreapta, cu cel din stânga, din faţă şi din spate, atât, mai departe nu mai vedem, imaginile îşi pierd din contur, restul sunt doar chipuri inutile şi prezenţa lor ne e indiferentă. Nu putem rupe lanţul invizibi ce ne zdrăngăne prin toată fiinţa noastră rănită. Existăm într-un marş sângeriu de fiinţe rănite. Rănite într-un soi de gol ce îi spunem “suflet”. Şi când sufletul se umple de răni ajungem la lacrimi. Şi cu ce ne ajută? Ne dor rănile mai puţin? Ne topesc lanţurile ruginite ce ne ţin captivi?

Câteodată ne încearcă. Ne dă drumul din lanţuri, şi din încolonaţi devenim experimente. Ne vrem actori principali, într-un film croit după scenariul dezgropat prin măruntaiele viselor noastre răzleţe. Tentaţii. Tentaţiile acestui rol, rolul vieţii noastre, în care ne amăgim că suntem propriul stăpân, ne duc pe cărări obscure. Ne afundăm cu fiecare replică scăpată din tragicul monolog. În jurul nostru, figuranţii ne părăsesc pe rând, le spunem figuranţi căci nu acceptăm în jur decât purtători de tavă. După ce se termină vânzoleala figuranţilor, încep să iasă din sală şi spectatorii. Oferim un monolog dezgustător. Până şi replicile nu mai vor să ne iasă şi ne trezim singuri într-un film mut. Rămânem singurii admiratori ai propriei noastre replici mute, mimate, şi nu mai înţelegem nimic. De ce nu ne mai ascultă nimeni?

Ne oprim. Devenim uşor stingheri. Ceva se porneşte în creierul nostru. Un hohot de râs scăpat din scenariu. Nu e al nostru, al nostru e doar un rictus de bufon, un bufon ce-şi face praf propria comedie sinistră. Şi umiliţi luăm toate sălile la rând. În fiecare, câte un singur bufon, cu un mare rictus pe faţă, stă trist pe scenă. Ne recunoaştem, Suntem tot noi, micul experiment.

În ultima sală sunt cei încolonaţi. Sunt legaţi în cuplu. Dependent cu dependentă. Printre rânduri se simte o dependenţă de lanţuri. Lor li s-a pus o comedie serioasa despre dependenţa de sex, filmul “Thanks for Sharing“. “Tentatii (i)rezistibile” despre a hotărâ ce vrei să fii. Un bufon dat afară din propriul film, cu tot cu rictusul lui. Sau un figurant ce râde cu gura până la urechi, iar lacrimile îi curg vinovate pe rănile făcute de lanţuri.

Drama se trăieşte singur, bucuria se propagă prin lanţuri!!!

Articol scris pentru a patra etapă a SuperBlog 2013.

Sursa FOTO: roimage.ro