Pisicafeaua de marţi – Să desenezi infinitul pe cer

View Comments

• bine v-am găsit la cafeaua de dimineaţă.
  muntele ne atrage şi ne dă motive de visare, ne cheamă cu promisiuni minunate de ozon şi veselie.
  nu am urcat niciodată cu adevărat, nu am făcut trasee. eu sunt de la câmpie şi nu prea am avut şansa să iau muntele în piept. dar am avut câteva experienţe frumoase cu muntele, mai ales în zile de iarnă.
  şi tare mi-ar place ca la vară să mai pun în condica cu amintiri o astfel de experienţă.

  • Şi eu sunt născut la câmpie, şi locuiesc la câmpie. Muntele m-a cucerit şi m-a înrobit. Mă bucur că ţi-a plăcut cafeaua mea.

• Chiar pe vârf nu am ajuns niciodată! :) Dar am fost de câteva ori deasupra norilor. :)

  • Numai un norocos ajunge deasupra norilor! :) Nu e timpul pierdut pentru un vârf din Carpaţi.

• Nu, nu am urcat chiar atât... Ne place muntele şi vă transmit cîteva salutări acolo unde sunteţi.

  • Îţi mulţumim pentru salutări, Mihaela! Îi transmit Lilianei.

• Pe munţi am urcat, le-am cucerit vârful dar stau acum să mă documentez, niciunul nu depăşea 2500 de metrii. Nu e timpul pierdut.
  E fain să te măsori cu munţii, să îi cucereşti, să le baţi cărările, să le miroşi prospeţimea...mi-e dor de o drumeţie :(

  • Hm! Ce dor îmi este şi mie. Aştept să vină vara.

• Eu am urcat cred pana pe la vreo 1900, dar eram copil, acum nu cred ca as mai putea... :)

  • Şi nu vrei să priveşti cerul de la 2500m?

• Îmi place muntele, dar condiţia fizică nu mă mai ajută pentru ascensiuni. Cândva, în studenţie (facultate făcută în Braşov), altfel stăteau lucrurile. Acum... :(

  • Mă bucur că îţi place muntele. Condiţia fizică se face cu bucuria...

• pe mine, care locuiesc cum ar veni la munte, mă amuză "pasiunea" unora pentru munte. o pasiune deloc corelată cu ţinuta pe care o poartă atunci când vin pe la noi.
  totuşi... sunt un om mai teresru decât pare în scrisul meu.

  • :) Vin în vizită în ţinută de drumeţie?

• De două ori, până acum, am ajuns, împreună cu câțiva prieteni dragi, la altitudini atât de mari. Acolo, la hotar cu cerul, am simțit un sentiment de libertate absolută, pe care cuvintele nu-l pot exprima, dar și unul de poziționare insignifiantă în raport cu grandoarea universului, a naturii, a imensității unor locuri, care mi-au reamintit cât de minusculi și trecători suntem noi, oamenii, în lumea asta. O excursie la o asemenea altitudine e mereu un prilej de reînnoire, de regândire a locului meu în univers și de direcționare a viitoarelor mele acțiuni, focusări, fapte. Muntele, rămâne, pentru mine, un sacru și natural (dat de la sine) loc de reflecție și relaxare, în același timp.

  • Mă bucur că îţi place muntele. Acolo, sus, am simţit bucurie şi linişte. Mai puţin m-am gândit la cât de insignifiant sunt în raport cu universul.

  • agapi... să meri musai în obersalzberg. :P

    • "Unde se avântă vulturii"? :)

• Imi place muntele dar prefer sa desenez infinitul de la poalele lui, cu imaginatia, decat sa ma trezesc la inaltime de unde nu voi putea sa mai cobor fara ajutor. Asa sunt eu, ca piscile, ma catar oriunde dar de acolo numai pompierii ma pot da jos :)

  • Şi pisicile iubesc munţii. :)

• De când m-am măritat, am rude la munte şi am văzut multe locuri frumoase, care nu sunt pe trasee turistice.
  Dar n-am urcat niciodată la mari înălţimi şi, dacă n-am făcut-o până acum... La vârsta asta nu mă mai simt în stare s-o fac.

  • Eu sunt convins că da.