Pe două roţi

Acum un an, cam pe timpul acesta, eram în parcul IOR cu Măriuca. Ea se plimba cu bicicleta iar eu o supravegheam. La un moment dat a văzut o fetiţă mai mică decât ea care se plimba cu bicicleta fără roţi ajutătoare cum aveam noi. Ambiţionată, Măriuca a venit la mine şi mi-a spus că vrea şi ea să înveţe să meargă pe două roţi. “Bine, tati! În seara asta scoatem roţile ajutătoare şi mâine ieşim cu bicicleta”. Cum am ajuns acasă m-am pus pe şurubărit. Am scos roţile ajutătoare şi eram gata pentru a doua zi. Măriuca ar fi vrut să facă o tură prin casă, aşa de încălzire, cu greu am convins-o să aştepte până a doua zi. Mai ales că şi vedeam nişte geamuri sparte prin casă.

A doua zi m-am dus acasă hotărât să o scot prin parc cu bicicleta. Nu a mai vrut cu bicicleta, a preferat trotineta, spunându-mi că vom ieşi în ziua următoare. În ziua următoare am ieşit cu rolele. Nu am mai reuşit să o conving să mergem cu bicicleta. A trecut vara şi bicicleta ei a zăcut părăsită într-un colţ.

Duminică se trezeşte în Kărluţa cheful de plimbare cu bicicleta. “Tati, ieşim cu bicicleta?”. Şi cum de stresul Kărluţa nu poţi scăpa cu una, cu două, mă apuc să îi reglez frânele. Mergem apoi în parcare şi umflăm roţile. Suntem gata de plimbare. Kărluţa, nu şi eu. Eu eram echipat pentru alergat, pentru tura de duminica. Aveam de alergat 8km. Intrăm în parc, îi spun Kărluţei că încep alergarea de la pod, de pe partea cealaltă a lacului şi închid după două ture jumătate. Apoi ne-am îndreptat către punctul de start. “Tati, aşa o să alergi tot timpul?” îmi susură ironică fiică-mea. “Nu, Karla. Acum nu alerg. Ţi-am spus că încep să alerg de la pod”. Ajungem la pod, dau drumul la aplicaţia de pe telefon pentru monitorizarea alergării şi pornim motoarele. Karla pedalează pe lângă mine şi începe să turuie. Eu îmi văd de ale mele şi nu o bag în seamă. “Când alergai cu Nadia nu vorbeaţi deloc?” mă întreabă Karla indignată. Şi continuă să mă sâcâie cu tot felul întrebări. Deja începe să mă irite şi parcă mă scoate din ritm. Arunc privirea înainte, închid frecvenţele şi mă concentrez pe respiraţie. Nu ştiu dacă am fugit de ea sau am alergat după ea, cert este că am scos cel mai bun timp de până acum pe cei 8km.

Termin alergarea şi ne întoarcem acasă. Măriuca tocmai venise de la Muzeul Jucăriilor şi ne vede cu bicicleta. I se trezeşte dintr-o dată interesul pentru mersul pe două roţi. “Tati, vreau şi eu cu bicicleta! Vreau să învăţ şi eu să merg pe două roţi. Vreau să ieşim acum afară cu bicicleta!” Ne certăm un pic apoi ne împăcăm şi hotărâm că a doua zi, când vin de la muncă, vom ieşi cu bicicleta.

Luni seara am ieşit amândoi cu bicicleta. Am blindat-o bine cu apărători pentru genunchi, pentru coate, cască în cap şi răbdare multă. Eu, căci ea era ca un mânz nărăvaş. Şi a început show-ul! Împingea un pic de pedală apoi trăgea de ghidon şi se întindea pe jos. După câteva căzături a început să îşi ţină echilibrul, puţin câte puţin. Întâi 1m, apoi 2m, iar căzături, 3m şi tot aşa. După multe căzături şi după o oră de încercări am plecat acasă cu zâmbetul pe buze. Recordul zilei a fost de aproximativ 7-8m.

Marţi seara am ieşit în trei cu bicicletele. Karla s-a întâlnit cu o prietenă şi colegă de clasă, făcând ture de IOR. Iar noi doi am continuat “antrenamentele”. După câteva minute de acomodare însoţite de câteva căzături, Măriuca mea a prins mişcarea şi a început să meargă pe două roţi. Şi s-a dus legănată, şerpuind, ca un mânz nesigur care învaţă să meargă, s-a dus vreo 60m şi s-a oprit în iarbă. A lăsat bicicleta în iarbă şi a alergat spre mine cu un zâmbet imens pe faţă. “Tatiiiiii, am reuşit! Ai văzut? Cât am mers?” Şi ambiţionată de faptul că în week-end se va întâlni cu gaşca şi le va arăta prietenilor (Bia, Paul şi Iosif) că a învăţat să meargă pe două roţi, a continuat cu hotărâre. A început să meargă din ce în ce mai bine, pe distanţe din ce în ce mai lungi, câteva dintre ele terminate pe burtă în iarbă iar altele terminate în coşurile de gunoi. “Vrei să ne oprim? Ai obosit?” “Nu, vreau să mai merg cu bicicleta, nu am obosit!” îmi răspundea încântată. Şi a continuat să meargă pe două roţi.

Astfel s-a terminat o seară frumoasă în care Măriuca mea a învăţat să meargă pe două roţi. Ne-am întors acasă bucuroşi. Trebuia să sărbătorim cumva reuşita. Fetele şi-au manifestat imediat preferinţa. Pizzaaaaaaa! De unde să comandăm noi pizza la ora asta. Unde să sunăm? Din fotoliu, ursuleţul Panda îmi face complice cu ochiul. Aha! Gata, ştiu de unde să comandăm pizza. Mă uit la ceas, e ora 21.00. Sunăm la foodpanda şi facem rapid o comandă.

Bineînţeles că am imortalizat acest moment frumos: