Nopți albe cu Olympia

Sunt singur în sufragerie. În jurul meu s-a făcut liniște. Măriuca doarme de ceva timp. M a plecat și ea la culcare. Am rămas în colțișorul meu preferat din cameră. Răsturnat în fotoliu, cu privirile tangente la cerul așezat spre atriul stâng, butonez relaxat la telefon. Baleiez între aplicațiile preferate, cu gândurile scrutând spre alte zări. Doar scârțâitul ușii mă mai scoate din zborul gândurilor, o mișcare scurtă ca de sistolă lipită între două oftaturi, un mic recul și apariția Fridei. Mai bântuie prin casă în căutări doar de ea știute, pentru ca apoi să mi se urce pe piept torcând și aruncând priviri furișe către ecranul telefonului. După câteva zeci de secunde de așteptare, mă părăsește ofensată și se duce să împingă vreo cutie de pe birou, sau să foșnească vreo pungă rămasă prin cameră. Televizorul curge în dialoguri la care mai ciulesc urechile din când în când. Apoi se stinge. E miezul nopții. L-am setat să se stingă la miezul nopții deși mă culc la acea oră extrem de rar. Intind invariabil mâna întru-un gest reflex spre telecomandă și repornesc televizorul. E ca un gest tipărit în mine, ca o mângâiere a Fridei, ca o împreunare a mâinilor pe frunte pentru domolirea gândurilor mele. E ora la care se desenează parabole din sufletul meu până spre marginea Pacificului, până în Olympia. Sau… și mai organic, se desenează nopți albe până în inima Olympiei.

Frida se așază pe canapea la un braț de mine. Cu lăbuțele din față îmbrățișând celelalte lăbuțe, cu urechile ciulite așteptând o chemare, parcă simte că se apropie momentul desenării punții olympiene. Rememorez finalul primăverii trecute. Explozia de bucurie, de emoție, de mândrie, toate cuprinse într-un colaj sufletesc brăzdat de tușe inundate de mirosul teilor. Eram ca doi copii, eu un adult cu sufletul rămas atins de adolescență, ea, K, o adolescentă călcând hotărâtă pe marginea maturității. Eram ca doi copii care se jucau cu privirile pe hartă, desenând trasee, încercând să intuim locul unde ne vom înfige sufletul pe marea întindere a visului american. Căutam un loc unde să ne antrenăm aripile visurilor pentru un an, și să pregătim zborul spre marea devenire.

 

Primim informații noi care ne restrâng căutarea dar ne fac joaca și mai incitantă. Sunt câteva locuri cu șanse mari să ne devină cămin. Poate fi sudul texan, poate fi zona Munților Stâncoși, poate fi zona nord-pacifică. E simplu să alegem. Suntem amândoi pe aceeași lungime de undă. Ne oprim câteva zile cu gândurile în Oregon și Portland, pentru ca apoi să descoperim Evergreen State. E unul dintre cele mai frumoase și mai verzi state americane. Foarte multe parcuri naționale, vulcani, rezervații, canale, insulițe și valurile “liniștitului” Ocean Pacific. Ce-ar fi să fie Washington State? Și avem sufletele pline de bucurie. Joaca continuă. Studiem Seattle. E un oraș superb!… Nu poate fi Seattle. Se aleg orașe și comunități ceva mai mici. Așa este regula și pornim la drum. Coborâm pe hartă, ne îndreptăm spre sud. Tacoma. Hm! Are iz de western, de lupte intestine. Nu ne place cum sună. Hai și mai spre sud. Curenții Pacificului ne atrag spre Sud-Vest. Olympia, un oraș mai micuț, de vreo 80.000 de locuitori cu tot cu “dormitorul” dezvoltat spre Sud-Est. Și culmea, Olympia este capitala frumosului stat Washington. Cum sună Olympia? Produce rezonanțe în aspirațiile din sufletele noastre.

 

Minutele se scurg în așteptarea primelor zvâcniri ale parabolei. Cu ochii pe telefon, pândesc sunetul care să mă avertizeze de curgerea cuvintelor. Finalul primăverii trecute s-a închis visând la cuvântul magic. A venit vara. Și sub căldura razelor de soare s-a desenat prima parabolă. “Tati, am primit email-ul de la Eliza cu plasamentul! E Washington State! E Olympia!” Incredibil! Ce inspirație am avut, așezând visul american pe un oraș numit dorință.

 

Au trecut șase luni de la plecarea ei. Primele două luni au fost grele, extrem de grele. Acomodarea cu o nouă societate, cu un nou sistem educațional, cu relații construite într-un alt mod, cerea timp. Spațiul era deja așezat. Iar timpul era necesar pentru a construi acolo în Olympia. Nu era disponibil pentru parabole peste un ocean și două continente. Cuvintele se pierdeau în eter, ca niște căutări către nicăieri. Când spărgeau plafonul tăcerii, cuvintele erau timide și seci ca într-o expediție în care membrii ei s-au rătăcit unii de alții.

 

Apoi norii s-au risipit și parabolele s-au desenat din ce în ce mai dese. Au creat un adevărat curcubeu în spațiu, peste care aleargă cuvinte mustind de dor și bucurie. Au  ajuns până la noi atmosfera din Timberline High School și fiecare emoție trăită în spațiul visului american.

 

E trecut de miezul nopții aici la București. Orașul s-a scufundat în somn. Răsturnat în fotoliu, cu cerul așezat spre atriul stâng, aștept ca freamătul cuvintelor să îmi dezvăluie momentul redesenării parabolei. În Olympia e ora la care K iese de la școală și încep să se scrie nopțile mele albe.

 

Flex România.

 

Articole despre K.:

 

• Un an de vacanță

• Karla’s Dreams

• Karla şi Generaţia 2015

• La Mulţi Ani, Kărluţa mea!

• Frumoasa mea Belle

• Un gest de suflet – cu şi despre Karla