Michelle?

… Continuare la “Chantez, Joe! Chantez!“…

Muzica dă să se oprească o clipă. Saxofonul pare că a obosit. Nici nu contează. Dansăm în continuare pe muzica din sufletul nostru. Ne privim scurt şi ne zâmbim. Ne-am simţit aceleaşi gânduri fugare, sincrone cu muzica din noi. Faci jumătate de pas în spate, întorci capul şi o spui cu atâta convingere: “Chantez, Joe! Chantez!“. Saxofonul se supune imediat şi ne susură din nou, doar pentru noi, numai pentru noi doi: “Et si tu n’existais pas“!

Te întorci în braţele mele şi continuăm să dansăm. Priviri în priviri, gesturi dăruite, respiraţii furate, emoţii cu emoţii, atingeri voalate precum adierea frunzei din geam. Umbrele noastre se proiectează înlănţuite în dezmierdarea soarelui, în jocul naiv al razelor dimineţii, a dimineţii căutărilor noastre, a începutului regăsirii noastre. În jur tot decorul arde mocnit, şi se pierde în miros de parfum, în parfum de femeie înlănţuită. Camera se micşorează încet şi discret, în urmă rămâne un vid ce ne protejează. Suntem doar noi doi şi muzica, noi dansând şi simţind. Suntem ca un colaj proiectat pe o fărâmă de cer, alunecând printre stele, şi aprinzându-le cu focul din noi. Cerul se aprinde în urma noastră, iar stelele ne murmură muzica.

Când conturul tău s-a developat total, pe chipul tău descopăr o mască. Ochii tăi râd amuzaţi iar buzele schiţează un zâmbet uşor vinovat. Masca luceşte străină în ochii mei, şi îmi ascunde toate senzaţiile încercate. Un ghimpe pătrunde adânc în mine, şi temeri încep să apară pe rând. Picioarele încep să piardă uşor ritmul şi umbra se clatină pe aceeaşi muzică divină. Vreau să-ţi dau masca jos. Nu pot lăsa nimic să se interpună între noi. Nici măcar o mască. Mă opresc din dans, mâna pleacă de pe mijlocul tău şi urcă nesigură către chip, către mască. Apuc un colţ şi ridic într-un gest nerăbdător. Descopăr o porţiune de obraz şi ochii tăi îşi pierd din strălucire. Simt crisparea şi tristeţea ta, dar gestul meu nu se mai poate opri, vrea să îşi ducă mişcarea până la capât. Cu un alt gest, al tău, cu un gest cald mă apuci de mână şi împreună tragem masca. Masca alunecă peste cap, şi lasă să se vadă un contur ce şi-a pierdut chipul, un chip ce şi-a ascuns în adânc trăsăturile. Te tragi cu un pas în spate. “Priveşte-mă!”

“Michelle?… Tu eşti?… Tuuu eşti Michelle?…” Îţi pui la loc masca pe faţă şi mă priveşti distantă. “Nu mă recunoşti?” îmi spui rece şi ofensată. “Sunt ceea ce vrei tu să fiu! Sunt rodul dragostei tale! Dacă nu mă recunoşti e doar vina ta. Înseamnă că nu mă iubeşti total Nu eşti pregătit să mă ai!”. Întorci spatele şi pleci. Saxofonul se frânge. Muzica moare. O lume întreagă dispare. Ce am făcut? Am stricat totul. Am distrus totul într-un moment de orgoliu nemăsurat.

Alerg la fereastră şi te caut cu privirea. Unde eşti? Unde ai dispărut aşa repede? Inima bate să spargă. Te zăresc. În sfârşit, te zăresc la colţul străzii. Te opreşti o clipă, şi priveşti înapoi. Mă cauţi cu privirea. Mă găseşti la fereastră. Privirea ta mă străpunge şi mă răneşte. Un gest de adio şi dispari după colţul clădirii. Stai! Nu pleca! Miche…….

Cobor în stradă şi alerg să te prind. Trec de acel colţ dureros. Parfumul tău pluteşte peste tot. Te zăresc în faţa mea. Vă zăresc în faţa mea. Sunt zeci, sute ca tine. Aceeaşi siluetă, aceleaşi mişcări, acelaşi aer, acelaşi parfum. Până şi masca e aceeaşi! Pe stradă, pe trotuare, ies şi intră în clădiri. E o nebunie! Unde eşti? Care eşti tu?

Eşti la un braţ de mine. Sau una din ele este la un braţ de mine. Întind mâna şi te prind de umăr, te întorc către mine. Un râs rău şi strident îmi explodează în faţă. Nu eşti tu! Nu poţi fi tu! O întorc pe următoarea. Acelaşi râs care îmi distruge fărâma de speranţă. Mi-e frică să mai încerc. Şi totuşi o fac. E un gest mecanic ce se repetă încontinuu. Ca un disc zgâriat care repetă aceleaşi note. Mâna mea, umărul tău, întoarcerea, râsul strident, şi iar mâna mea care cade neputincioasă. Am obosit şi ele nu se mai termină. Sunt din ce în ce mai multe, Şi acum râd toate în cor, înainte de a le întoarce eu. Plătesc scump o clipă de siguranţă, un moment de trădare.

Mă aşez sfârşit pe o scară de piatră. Privirea îmi este pierdută şi caută aiurea. Ele, toate, multe, se apropie de mine rânjind. Sunt ca o armată care se mişcă ca la comandă. Nimic bun nu tâşneşte din ochii lor. Visul meu! Ce s-a întâmplat cu el? Visul meu s-a transformat în cel mai negru coşmar. Închid ochii şi îmi las capul să cadă pe braţe. “Et si tu n’existais pas”!. Câtă ironie! Apoi o tăcere grea se lasă. Aud doar un gâfâit de mulţime ce se apropie de mine. Şi iar tăcere…

Parfumul tău. Îl simt iar, şi o respiraţie caldă ce îmi suflă în ceafă. O mână gingaşă se mişcă prin părul meu. Buze tremurate îşi lasă emoţia pe gâtul meu. Inima prinde viaţă din nou şi toate pulsează a neîncredere. Privirea mea se ridică sacadat către aceste gesturi pierdute. În faţa mea doar tu. Tu şi cu masca ta. Ochii îţi râd drăgăstos, iar buzele tale îmi murmură promisiuni, la fel ca altă dată. “Michelle?”

Foto