La ceai cu Frida

Prima parte… “Oh, my god!”, spune cu entuziasm doctoriţa. “Nu mai este aşa mare, pare că s-a mai retras, că a răspuns la antibiotic. Palpaţi şi voi!”, le spune celor două rezidente. Un balon de aer se revarsă în plămânii mei. Respir greu şi sacadat. Ochii îmi fug repede spre ochiul de geam şi privesc prin atmosfera lăptoasă ce s-a aşezat avalanşă peste oraş. “Căutaţi pe net unde putem face şi o Bartonela!”, continuă doctoriţa…

Continuare…

E ora prânzului. Zăpada îmi scârțâie sub tălpi. Orașul e sufocat de alb. Oamenii par niște pinguini rătăciți în propria lor lume. Dincolo de ei, mă simt ca un intrus în această avalanșă de alb. Buimac, alerg prin zăpadă izbindu-mă de oameni, izbindu-mă de mormane de zăpadă. Sunt ca un marinar pe uscat, legănându-mi durerile prin șanțuri înghețate. Îmi duc pe șuvițe un dram de speranțe. Speranțe ce îmi ard gândurile negre și mi le picură sub tălpi. În buzunarul drept de la haină palpez și strâng agitat o eprubetă cu sânge. O strâng de parcă acolo mi-am închis respirațiile și îmi este frică să nu mi se scurgă. Arunc priviri suspicioase în jur și mă țin cât mai departe de gesturi. În fiecare mișcare străină văd un pericol ce atentează la eprubeta mea. O protejez. O ating implorând și simt cum îmi pulsează între degete. Mi s-a mutat inima din piept. A migrat acolo, în buzunarul de la haină, zbătându-se nebună ca într-un ritual de exorcizare a prezentului. Ajung la laboratorul din zona Pieței Sudului. “Bună ziua, aș vrea să fac un test de Bartonela Henselae” Scot eprubeta din buzunar cu gesturi tremurate, de parcă le ofer o bucățică din inima mea, de fapt le ofer o bucățică din inima mea. Analiza va fi gata la sfârșitul săptămânii viitoare.

Mă întorc în Salonul numărul 3, în închisoarea sufletelor noastre. Ziua se scurge în același dans dureros al gândurilor. E un duet tată-fiică ce își armonizează gesturile. Ringul nostru de dans se întinde între salon, sala de mese, micul cabinet al explorării venelor Mariei și toaletă. Cu mișcări încărcate de griji ne izbim voluntar de pereții speranțelor. Ne lăsăm pe pereți urme ale dorințelor și revenim, revenim cu amprente, căutând o fisură, o spărtură prin care să ne părăsim închisoarea.

“Au, mă doare!” Ochii ei caută un punct de sprijin. Asistenta împinge ușor, cu mișcări domoale, de parcă îi dezmiardă venele. “Mă doare, mă doare!”, urcă în intensitate vaietul din vocea Mariei. “Să mergem în cabinet, să vedem ce avem acolo” O iau de mânuță și îi conduc pașii pe culoarul salonului. Cu ochii umeziți se lasă condusă de mine. Degetele îi tremură în palma mea și mă imploră să ne ducem pașii dincolo de ziduri. “Are dreptate”, spune asistenta. “Curge pe lângă!” Cele două asistente încep să strângă, să palpeze, să-i mângâie mânuța căutând o venă, o amărâtă de venă. E un adevărat război al venelor. Una s-a spart. O alta s-a spart și ea. “Iartă-mă, Măriuca!”, spune una dintre asistenta. “Nu vreau să te chinui” Stă în brațele mele, cu ochii umezi și cu respirația speriată. După minute de război, uneia din vene i se face milă de noi și se arată, se lasă fixată de micuțul ac al branulei. Am scăpat pentru moment. Oare cât va rezista, câtă speranță ne va lăsa să împingem în ea. Ne luăm de mână și ne ducem pașii înapoi în salonul sufletelor noastre.

E vineri, e sfârșit de săptămână. Suntem de trei zile în spital, trei zile atât de lungi. Trei zile în care trecutul s-a estompat, s-a ascuns într-o ceață densă. În jurul meu e o ceață populată cu teamă. Văd umbrele gândurilor rătăcind speriate, negăsind ieșirea spre speranță, spre pojghița de speranță lipită de mine. Ceilalți din salon se pregătesc să plece, vom rămâne singuri. Singuri în imensul Salon numărul 3. Întreb asistenta cât ne mai ține. Avem un tratament care va dura 10-14 zile. Și nu au trecut decât 3. Speranța s-a ghemuit într-un colț. E mult, foarte mult, mult prea mult pentru ce simțim la acest sfârșit de săptămână, prea mult pentru a putea privi spre viitor. Azi e vineri, mâine e sâmbătă, poimâine e dumini… Azi e vineri!

Am trecut peste week-end și peste începutul săptămânii următoare. E miercuri, e miercuri seara. Urgia albă s-a pornit din nou afară. Fulgii cad ireali. Parcă se joacă intenționat dincolo de ochiul de geam. Le zâmbim de pe marginea patului. Avem motive să fim veseli. Umflătura s-a retras, aproape că nu se mai simte la palpare, iar la vizita de azi ne-a spus că mâine plecăm acasă. “Tati, îmi este rău. Îmi vine să vomit” Of! O fi de la macaroanele mâncate la masa de seară. A fost începutul a 12 ore de coșmar. Macaroanele sau medicamentele puternice luate atâtea zile i-au dat stomacul peste cap. Joi dimineața. Vizita medicală. “Îmi pare rău, Măriuca. Nu poți să pleci acasă” Ce urmează? 24 de ore de perfuzii, cu o pauză de o oră seara. Și închid “sejurul” din spital, ca în prima seară, cu o noapte aproape albă, cu ochii mutându-se de la brațul Mariei la perfuzia agățată de trepied, urmărind căderea picăturilor și așezându-i brațul pe pernă, parcă desenând aripi de îngeri.

Vineri. Orele prânzului. M pregătește bagajele în Salon. Parcă am fost într-o vacanță, așa de multe genți avem de luat. Maria schimbă zâmbete cu preferata ei, rezidentul Isabela. Ies afară din clădirea Pediatriei. Un soare cald și prietenos de ianuarie mă întâmpină.  Închid ochii și ridic fața către cer. 11 zile și 10 nopți. 11 zile și 10 no… Bine că s-a terminat! La începutul săptămânii următoare vine și rezultatul Bartonelei. Pozitiv! Pozitiv la boala ghearelor de pisică, cum este cunoscută Bartonela Henselae. Frida! Frida! Oare tu sau vreo maidaneză de prin grădinile blocurilor din cartier!

După povestea Bartonelei, auzeam aproape în fiecare zi aceeași întrebare “Mai ai pisica, nu ai scăpat de ea?” Nu! Frida face parte din familie acum și în fiecare zi ne așezăm cu toți la masă, să bem un ceai împreună. La ceai cu Frida!

P.S. Din păcate, când mă pregăteam să scriu ultimele rânduri ale poveștii cu Bartonela, Frida și-a consumat una sau mai multe din cele 9 vieți ale ei. La rândul ei, a trecut în 2 zile prin perfuzii, antibiotice și antiinflamatorii. Ne așteaptă și o operație ortopedică. “Friduca, așa cum o alintă Măriuca, sper să te faci bine și să ne bucurăm din nou de seri jucăușe la un ceai, un ceai împreună cu tine!”

 

Poveşti pentru sufletul meu:

 

• Zile şi nopţi la marginea lacrimii

• Crăciunul Fridei

• Psss… pss… Se joacă Frida!