Drumeț prin Dobrogea – Vârful Țuțuiatu

Pentru mine 2017 este Anul Dobrogei. Până în acest an, Dobrogea îmi era acel ținut uscat, parcă izolat, estompat într-un trecut ce îl măcinase și îl transformase într-un teritoriu ce își ascundea relieful, un ținut doar traversat de Autostrada Soarelui în drum spre mare, și o extensie acceptată la Delta Dunării. Era ca o noapte aridă de vară, în care somnul vine greu și face ca așteptarea dimineții să fie un amestec de dorințe zvârcolite. Nimic emoționant, nimic special, doar un tunel ce trebuia traversat spre chemarea voluptuoasă a mării.

2017 este anul în care am descoperit Dobrogea, momentul când ceva s-a deschis în mine și s-a conectat la tot ce reprezintă ea. Am descoperit-o în lanurile imense de Maci ce invadaseră câmpurile și trimiteau ocheade către șosea, în rândurile de Floarea Soarelui ce dansau ca niște vestale sub raze fierbinți. În vorba domoală a “bunicului” ce îmi arăta cu mândrie grădina lui cea trudită. Pe colinele ce se succedau și se strângeau unele în altele ca într-o pictură naivă de școlar, în frumusețea adolescentei cu părul bălai și lung, parcă desenat din spuma mării, ce călărea în fața noastră pe un cal alb pur sânge și ne conducea emoțiile într-un amestec ireal de drumeție și ecvestru pe plaiurile Munților Măcin. În armata de mori de vânt ce mestecă imperturbabilă povești și își ascute palele în mângâierea vânturilor. Pe ziduri de cetate ce au respirat măreția Bizanțului, au fost atinse de forța celei ce era denumită Magnifica Republică, “superba” genoveză, ziduri ce au sângerat în calea năvălitorilor ce râvneau la bogățiile Țării Românești, pentru ca ulterior timpul să transforme cetatea în garnizoană otomană și apoi să aștearnă uitarea peste ea.

Ultimul week-end al lunii iulie este dedicat Munților Măcin și întoarcerii în Dobrogea cea proaspăt descoperită. Se anunță un week-end călduros, chiar fierbinte și uscat ținând cont de anotimp, e final de iulie. În zonă extrem de puține locuri de cazare. Reușim să găsim ceva în comuna Greci printr-o recomandare și ne pregătim de drum. În 24 de ore de stat efectiv în zonă, nu ne rămâne decât să “spicuim” din frumusețile zonei: Lacul Iacobdeal, o mică drumeție pe Țuțuiatu și cireașa de pe tort, o plimbare prin Măcin călare pe un cal pur sânge.

Șoseaua ne poartă ca într-un carusel, traversând colinele dobrogene. Suntem ca într-un joc de copii, alunecănd cu mașina pe tobogane uriașe. Pe marginea drumului încă mai respiră pâlcuri de maci, nu în aceeași abundență ca la sfârșitul lui mai când am fost prima dată în acest an. Macii invadaseră atunci culturile de grâu. Din șosea păreau adevărate valuri. Am vrut de multe ori să ne oprim și să fac poze fetelor în lanul de maci. Dar, seduși de frumusețea lor, prelungeam momentul, căutând un lan și mai mare, și mai impresionant. Acum drumul era secondat de lanuri de porumb și de floarea soarelui. Nu ratăm ocazia să ne oprim la capătul unui drum de căruță, la 2-3 kilometri de intrarea în comuna Cerna, și să ne bucurăm de frumusețea unui lan de floare soarelui.

După ce ne cazăm în comuna Greci, primul obiectiv este vizitarea Lacului Iacobdeal. Un lac format într-o fostă carieră de granit. Ne întoarcem către Cerna. După 5-6 kilometri ajungem la un indicator ce ne arată drumul către satul Turcoaia. Citisem pe net că e destul de greu de găsit lacul, datorită multiplelor zone de exploatare. Între timp localnicii au montat indicatoare și se ajunge foarte ușor la el. După 2 kilometri de mers spre sat, se face stânga către sud-sud-est pe un drum neasfaltat. Drumul este semnalizat din loc în loc cu marcaje ca pe munte, sunt vopsite marcaje bandă galbenă pe câte o bucățică de stâncă.

Parcăm mașina la “poalele” carierei și urcăm câțiva zeci de metri către marginea lacului. Câteva mașini parcate sus, chiar lângă lac. În partea dreaptă a laturii de est se încinge un grătar. La mijloc laturii se poate urca pe un mal înalt, aidoma unui “promontoriu”, ridicat la vreo 5-6 metri de nivelul apei. Pe partea stângă a laturii există acces către apă. Dintr-o mașină urlă o muzică “educaționlă”. Strică tot momentul. Natura sălbatică, răvășită, cu accente de sol selenar. Mă urc pe malul înalt. Lacul are luciri ce mă poartă cu gândul în copilărie. Toată copilăria mea am înotat în lacuri, acolo ne simțeam cel mai bine. Aveam nevoie de spațiu și doar lacul ne oferea această bucurie. De aici, de la această înălțime, se plonjează în apa lacului. Timpul e scurt și regret că nu îmi pot oferi această plăcere. Nu am luat în calcul bălăceala. Data viitoare când mă voi întoarce în zonă, nu voi mai rata această ocazie.

E trecut de ora 16.00 și ne așteaptă un traseu de 3 ore pe Țuțuiatu. Ne rupem de luciul lacului și o pornim înapoi spre Greci. Lăsăm jumătate din familie la gazdă. Eu și K ne luăm rucsacurile, camera foto și pornim cu mașina spre marginea de nord-est a localității, până la carieră. Aici vom lăsa mașina.

Un nor mare și amenințător plutește chiar deasupra noastră. Vântul bate ușor dinspre nord-est pe direcția sud-vest. Astăzi erau șanse atât de mici de ploaie, și totuși norul nu va pleca așa de ușor. Gazdele ne spuneau că a plouat destul de mult anul acesta, că suntem norocoși să găsim atâta verde, altfel totul ar fi fost uscat, cum vedeam pe marginea drumului cel puțin jumătate din lanurile de floarea soarelui. Cu două săptămâni în urmă am fost la Lacul Vulturilor. Și atunci ne-a plouat destul de mult. Dar nu ne speriem noi așa de ușor. Noroc că am pus pelerinele în rucsacuri, deși șansele de ploaie păreau să se amuze de gestul nostru.

Suntem gata. K în față și eu în urma ei. În ritmul nostru alert, așa cum ne place. Urcăm de-a lungul Văii Morsu pe marcaj triunghi albastru. Suntem între stânele de la marginea comunei, la câteva sute de metri de la punctul de plecare, și ploaia începe să cadă. Picături mici, ca niște mângâieri, apoi din ce în ce mai tare. Cerul este brăzdat de fulgere. Toate zgomotele par că au sucombat. Au tăcut și câinii de la stână. Undeva spre nord-est explodează un tunet și ploaia se întețește. Aerul își pierde din dogoreală. Ne scoatem pelerinele de ploaie și le punem pe noi. Ca și cum ploaia își râde de noi, începe să bată sub un unghi destul de deranjant. Ne aruncă picături direct în față. Transpirația se amestecată cu picăturile de ploaie. De la pulpe în jos sunt ud leoarcă, de parcă abia aș fi ieșit dintr-un bazin. Bocancii și ei sunt plini de apă. K e și mai udă ca mine. Are pelerina mai scurtă. Nu are niciun rost să le mai schimbăm acum. Ne oprim pe loc și stăm în ploaie minute în șir, 10-15 minute, lăsând-o să ne biciuiască spinările. Înspre răsărit se mai luminează un pic, iar norul alunecă ușor spre brațul Dunării, spre vest.

Ploaia dă semne că a obosit și picăturile lovesc cu mai puțină forță. Pornim din nou la drum. Pe cărare apa se scurge în mici șuvoaie. Pietrele își pierd strălucirea, năclăite de noroi. Noroiul și urcușul încing bocancii plini de apă. Trecem printre pâlcuri de copaci, traversăm mici ravene, Țuțuiatu are doar 467 de metri, dar urcușul pleacă de la 30-40 de metri, căci aceasta este altitudinea comunei Greci. Un urcuș care nu este dificil, dar care solicită un pic, care cere o respirație reglată. În stânga noastră, spre nord-vest, foarte stâncos, așa ne apare din traseu, printre picăturile de ploaie putem vedea Vârful Călcata. Trecem pe lângă izvorul construit aici de către urmașii vechilor pietrari, după cum ne informează ghidul editat în colecția Munții Noștri. Ne vom opri la întoarcere când K își va boteza noul băț de trekking în acest izvor, numindu-l sugestiv “Gebeleizis”. În câteva minute suntem în Șaua Țuțuiatu și de aici pe vârful cu același nume. Țuțuiatu este cel mai înalt vârf din Munții Măcin, un adevărat acoperiș al Dobrogei.

Ploaia se oprise de un sfert de oră când am ajuns pe vârf. Țuțuiatu ne întâmpină ca un adevărat star, scăldat în razele de soare. De la cariera din marginea comunei până pe vârf am făcut o oră și douăzeci de minute, cu tot cu pauza datorată ploii. Priveliștea este uimitoare. Greci își usucă acoperișurile la picioarele noastre. Privirile ni se întind satisfăcute către vest. Orizontul se așază dincolo de Dunărea Veche. Putem vedea sclipind în soare bucle ale Dunării.

Bem apă și ne pregătim de poze. K testează terenul, stâncile, pentru a-și alege poziția ideală. Îmi aduc aminte de sfatul gazdei, să fim atenți la stâncile expuse la soare, pentru că putem avea surpriza să dăm peste vipere. Măcin este o casă bună pentru viperele cu corn. De când s-au oprit exploatările de la carierele de granit, și exploziile au tăcut, viperele au început să fie tot mai prezente, coborând până aproape de comună. “Acum nu o să aveți voi norocul ăsta, nu s-a mai întâmplat de vreo 7 ani să fie cineva mușcat. Oricum avem ser în comună, dar, fiind sâmbătă, nu știu dacă îl găsim pe medic!”, ne spune gazda. Nu mă pot stăpâni să nu o tachinez pe K. “Te-ai uitat cu atenție la stânci să nu te așezi pe vreo viperă?” O privesc amuzat cum baleiază suprafețe de stânci înainte să pășească printre ele.

Ceasul e trecut de ora 19.00. Suntem pe vârf de mai mult de 40 de minute. Ne-am răsfățat privirile, ne-am făcut poze, multe poze. Aș fi vrut să prindem apusul aici pe Țuțuiatu. Cred că am fi avut parte de culori fabuloase. Dar ne pregătim coborârea. Ne așteaptă cealaltă jumătate de familie, jumătate ce bântuie prin comună în căutare de pisici, ca să șteargă supărarea că nu a urcat cu noi pe vîrf. Nu-i nimic, mâine ne așteaptă o zi specială, drumețim prin Măcin călare pe cai pur sânge, fiecare cu propriul lui cal.

va urma…

Articole pentru muntomani:

 

• Lacul Vulturilor

• Pe Vf. Moldoveanu… la un gest de cer

• Făgăraş după 24 de ani

• Canionul Valea lui Stan

• Canionul Şapte Scări

• Cascada Bigăr

• Cheile Galbenei Apuseni

• Sat Pătrăhăiţeşti, Cascada Buciniş Apuseni