Drumeţ prin Carpaţi – Valea lui Stan

Continuarea articolului ““Prima zi a restului vieţii mele!” începută la Cetatea Poienari”…

În parbrizul maşinii apare Troiţa. Parcăm pe una din laturile acului de păr, ne punem rucsacele în spate şi intrăm în pădure. Ne strecurăm printre tufe şi copaci urcând uşor pe o potecă. În stânga noastră, jos, se vede albia văii. “Eşti sigur că pe aici este traseul?”, mă întreabă K. “Ăsta este traseul.” “De unde ştii? Nu văd niciun marcaj!”, insistă K. “Trebuie să coborâm în albia văii şi să mergem de-a lungul ei, astfel vom intra în Canion. Probabil că marcajul îl vom întâlni în albia văii.” După câteva minute de mers prin pădure coborâm în albia Văii lui Stan. La câţiva zeci de metri în faţa noastră vedem marcajul traseului.

E momentul să scot camera video din rucsac şi să încep înregistrarea. Întenţionez să continui cu obiceiul de a fi atât regizor cât şi actor (nevăzut) pe frumoasele cărărui ale Carpaţilor. Mergem prin albia văii în amonte. Albia are o lăţime de aproximativ 6-7m dar firul de apă ce se scurge nu are mai mult de 1-2m. Peste tot sunt trunchiuri de copaci căzute peste pietrişul albiei. Trecem de “piatra de hotar” pe care văzusem din depărtare marcajul traseului. De aici valea se îngustează destul de mult şi creşte în schimb senzaţia de izolare, de sălbăticie. Deşi suntem doar într-o “plimbare” şi păşim peste urmele nevăzute ale altor iubitori de munte, uşor, uşor… ne pătrunde liniştea şi singurătatea văii. Orice zgomot pe care am putea să îl facem ar fi ca un sacrilegiu adus naturii. Apa curge tulbure, probabil datorită ploilor din ultima perioadă, deşi nivelul este destul de scăzut. Ne mutăm paşii de pe stânga pe dreapta văii şi înapoi, în funcţie de şerpuirile apei, de stâncile ce îi dezmiardă malurile firave. Mici căderi de ape, cascade în miniatură, ne relaxează, ne pansează gândurile încărcate pe care le mai cărăm cu noi din jungla de asfalt. Ele, gândurile, se purifică cu fiecare murmur ce ne pătrunde în creier şi în suflet. Câte o ferigă ne mângâie în trecere, cu aceeaşi delicateţe cu care respiraţiile naturii ne învăluie treptat. Gropi săpate în albia văii crează mici lacuri şi cu greu îmi înnăbuşi dorinţa de a mă descălţa şi de a călca prin apa rece, lăsându-mi gleznele să amorţească un pic. Ajungem la primele “U”-uri de metal înfipte în stâncă pe post de scări şi parcurgem o mică “faleză” deasupra văii. Apoi continuăm drumul prin albie. Iar scări din “U” şi o nouă “faleză” ce ne duce în atingeri de frunze. După aproape 20 de minute de mers prin albia văii ajungem la o secvenţă de două scări destul de lungi, cu ultima de aproximativ 30 de trepte. O urcare care deja încântă sufletele dornice de spectaculos. Poteca ne duce 100-150 de metri pe la marginea pădurii, cu apa curgând pe partea dreaptă, la câţiva metri sub noi. “Civilizaţie!”, strigă K. În albie, cu câteva minute înaintea noastră, un alt grup se bucură de frumuseţea locului. Pas cu pas, metru cu metru, coborâm din nou îl albia văii. Oprită într-un ochi de soare, K constată că “civilizaţia” s-a evaporat. “Or fi fantomele boierilor de la Poienari!”. În triluri de păsărele, parcurgem o nouă porţiune de pădure. Ne apropiem de zona cea mai spectaculoasă a Văii lui Stan, Canionul. Ajungem din urmă “civilizaţia”, întâlnim un grup de vreo 20 de persoane, se pare că sunt colegi de muncă, un inspirat team building, insoţiţi şi de parteneri străini. Un minunat mod de a promova frumuseţile României. Sunt înşiraţi pe câţiva zeci de metri, înşiraţi ca mărgelele pe scări, traverse, iar scări. Sub ochii noştri se pregăteşte să se dezvăluie frumosul canion. Ce nebunie de traseu ne întâmpină! Sufletul îmi tresaltă de plăcere. Să înceapă spectacolul!

Primii paşi pe Valea lui Stan:

Așteptăm cuminți la coadă să putem urca pe scară, o scară lungă ce parcă se termină undeva în nori, precum vrejul lui Jack. Fiecare pas ne duce în măruntaiele Canionului. Suntem suspendați pe peretele din dreapta. Mergem pe o potecă ce este asigurată pe interior cu o balustradă de metal, iar pe perete cu un cablu metalic. Sunt porțiuni unde ne strecurăm printre stânci mari așezate la câțiva zeci de centimetri de peretele Canionului. Urcăm din terasă în terasă. Fiecare din ele are mica ei cascadă și lacul în care apa se odihneşte. Pe margine aglomerări de stânci într-un univers desprins parcă dintr-o altă lume. Pe dreapta, pe marginea peretului, mergem în şir indian cu mâna pe cablul metalic şi cu privirile avide spre scările din faţa. Stăm din nou la coadă, e cea mai spectaculoasă coadă la care am stat vreodată! Urmează o porţiune de câţiva metri de perete vertical. Picioarele se aşează pe “U”-uri de metal iar mâinile se sprijină pe cablu. O mică trecere urmată de o traversă şi scară, o nouă scară spectaculoasă, totul este spectaculos aici în Valea lui Stan. Întâlnim şi o altă faţă a Canionului. O “îmbulzeală” de stânci prăvălite parcă martore a unui teatru de război, a unor lupte cândva între Titani, stânci pe care trebuie să le ocolim sau să trecem peste ele. Ne lipim de peretele din dreapta şi îi respirăm umezeala. Suspendaţi la 2-3 metri pe perete, între suporţi şi cablu, parcurgem cel mai frumos pasaj din Canion. Sub privirile noastre apa ne aruncă sclipiri de soare. Schimbăm peretele de pe dreapta pe stânga şi observăm din ce în ce mai multă vegetaţie, semn că ne apropiem de pădure, de marginea superioară a Canionului. Ne oprim câteva minute. E un loc bun de popas şi de făcut poze. E timpul să facem şi noi o poză. În sarcina mea este camera video iar camera foto zace părăsită. K nu vrea să facă poze. Rugăm pe cineva să ne facă o poză apoi depăşim grupul şi ne agăţăm de o nouă scară.

Canionul Valea lui Stan:

Ultima porţiune din Canion se ridică la înălţimea întregului traseu, la fel de frumos, plin de scări şi de adrenalină. Ieşim din Canion şi străbatem ultimele sute de metri pe Valea lui Stan. Începe partea mai puţin frumoasă, întoarcerea la maşină. Un urcuş abrupt prin pădure până în Poiana Călugăriţa. Aici e un ideal loc pentru odihnă şi pentru luat o gustărică. Noi nu ne oprim, ieşirea din traseu nu înseamnă finalul zilei pentru noi, vrem să ajungem şi la Bâlea, poate reuşim să urcăm la Lacul Capra. Din Poiană în 30 de minute ajungem în drumul forestier şi de-a lungul lacului Vidraru ne întoarcem la Baraj. De la Baraj coborâm pe şosea vreo 2km şi ajungem la Troiţă. Inchidem astfel o bucla parcurgând Valea lui Stan, unul din cele mai frumoase şi mai spectaculoase locuri pe care le-am vizitat ca iubitor de munte!

Ieşirea din Canion:

Foto harta traseu.

 

Articole pentru muntomani:

 

• Drumeţ prin Carpaţi – Canionul Şapte Scări

• Drumeţ prin Carpaţi – Cascada Bigăr

• Drumeţ prin Carpaţi – Cheile Galbenei Apuseni

• Drumeţ prin Carpaţi – Sat Pătrăhăiţeşti, Cascada Buciniş Apuseni