Drumeţ prin Carpaţi – Cascada Bigăr

De patru zile sunt în Ţara Gugulanilor, pe Valea Bistrei, în ceea ce se vrea a fi bucata din concediul de vară alocată muntelui. Alocată muntelui pentru că nu cedez nici măcar o zi pentru o altă mare sau mai ştiu eu ce pantofăreală, după cum ar dori cineva din familie. Şi aşa am mai lăsat de la mine, pentru că în această vară îmi planificasem drumeţii în zona de nord a Carpaţilor Orientali, undeva în rombul format de Rodnei, Obcine, Rarău-Giumalău şi Bistriţei, în funcţie de cartierul general ales. Sau în cazul plecării cu prietenii de familie, mă gândisem la Călimani şi Colibiţa. N-am cedat, dar tot m-au păcălit. Aşa am ajuns în Banat, aşa am ajuns să revăd atâtea locuri dragi mie, şi aşa am reuşit să vizitez şi să respir aerul uimitoarei CASCADE BIGĂR!

Marţi dimineaţă, la ora 08.30, ne-am urcat în maşină şi am părăsit cartierul general al Gugulanilor, respectiv Glimboca, şi am plecat către Bigăr, către Cheile Minişului. Am plecat patru persoane: eu, Kărluţa mea, făşiul Victor şi nepoata Brighi. Nu vă spun ce înseamnă făşiu, doar că e un regionalism, şi că îl găsiţi în dex. Măriuca mea era consemnată la cartierul general, pentru că a mâncat prea multe îngheţate, şi pentru că toată ziua stătea bot în bot cu pisicile şi cu cei doi câini.

La dus am ales drumul prin Caransebeş, Reşiţa, Caraşova, Anina. Nu are sens să vă mai spun cât este de frumos drumul, şi că am ameţit de atâtea serpentine. Am mers mai departe pe Valea Minişului, ne-am oprit câteva minute la Lacul Miniş, şi am urat baftă pescarilor nemulţumiţi de faptul că nu muşca nimic, cică din cauză că e vremea schimbătoare. La 400 de metri după localitatea Poneasca, pe acelaşi drum naţional DN57B, am ajuns la Cascada Bigăr.

La câţiva metri de şosea, o punte de metal traversează Minişul. Apoi se poate coborâ pe lângă peretele drept al văii, până în apa Minişului. Se traversează apa şi se revine pe peretele stâng, până aproape de puntea de metal. E nevoie să faceţi un pic de sport, foarte puţin, pentru a ajunge faţă în faţă cu cascada şi pentru a o admira în toată splendoarea ei. Eşti suspendat pe o mică cărare a peretelui stâng al Minişului, eşti faţă în faţă cu ea, la câţiva metri distanţă, şi nu ştii cum să o apuci mai bine în imagine, cum să o fotografiezi mai eficient, cum să îi prinzi toată frumuseţea în propriul aparat. Te urci un pic mai sus, te laşi mai jos, te întorci cu câţiva metri, iar revii, şi toate astea pentru a o surprinde şi pentru ai fura un pic din minunăţie. Ai vrea să cobori în apă, să te bagi sub ea şi acele milioane de picături să le simţi alunecând prin tine. Te prinde şi te ţine lângă ea. Nu mai poţi pleca decât atunci când eşti convins că ai surprins toate unghiurile şi toate nuanţele.

După ce te hotărăşti să te desparţi de ea, refaci traseul în sens invers până la puntea de metal. De acolo ai câteva sute de metri, Cheile Bigărului, de mers în amonte până la Izbuc. În peretele de stâncă, la câţiva metri deasupra Izbucului, se cască o peşteră. Se urcă pe o scară, apoi o mică căţărare şi ajungi la peşteră. În interior, la doi metri de la gura peşterii se prăbuşeşte efectiv un puţ larg. O privelişte ce îţi naşte mici fiori. Câteva poze şi asta e tot!

La întoarcere îi trimiţi câteva bezele Cascadei şi îţi zâmbeşti satisfăcut!

Câteva poze personale de la Cascada Bigăr: