Dincolo de Amaru

Drumul meu spre Amaru pleacă din satul Curpen. Paşi somnoroşi se pornesc pe valea Şuşiţei Verde, odată cu gâzele ce încep să trezească natura. Mi-am limpezit privirea cu roua scursă de pe frunze şi ochii mi-au descoperit o dimineaţă absolut senină şi albastră. Am albastru printre frunze, am albastru printre degete, am albastru în triunghi, în triunghiul drumului ce va fi parcus. Pe măsură ce frunzele seacă de sărutul razelor solare, paşii se strâng a colnice, şi se bucură de şerpuirea apei. După ce ni se lasă cu sec prin valea frunzelor plânse, stâncării ne pândesc la orizont.

Ne întâmpină micul defileu ce îmbracă ca o haină satul Vaidei. Stânci stau de pază deasupra satului, parcă protejându-l de o invazie. Lave de grohotişuri sunt scurse spre marginea drumului, şi totul conspiră a ambuscadă. Din stânga, dinspre nord-vest, un pui de şarpe, afluent al Şuşiţei, ne iese în întâmpinare cu albia plină, să ne fie ziua şi mai frumoasă. Şarpele afluent se numeşte Balta Verde. Trecem podul pe malul drept al Şuşiţei şi ţinem drumul direct spre nord, dincolo de Amaru, unde vrem să ajungem. Depăşim cantonul şi intrăm pe drumul forestier.

Nici nu am lăsat mult în spate cheile protectoare ale satului Vaidei, că ne blochează drumul Cheile Şuşiţei Verzi. Un mic tunet ne gâdilă urechile. E vuietul cascadei ce se războieşte cu stâncile din chei. Din drumul forestier un provocator hău ne înfierbântă minţile. Descopăr o spărtură printre stânci, e ca o lovitură de baltag, şi pe acolo intru în Chei. Ecouri de haiduci, ecouri de surghiuniţi ai sorţii mă conduc printre stânci. Nu şi-au găsit odihna, iar sufletele lor bântuie zadarnic prin Chei. Vor doar să mai lupte măcar o dată, sub stindardul unui conducător viteaz şi iubitor de neam. Să-şi mai simtă o singură dată cum le arde în piept inima de viteji. Dar cine să-i audă? Cine să-i adune? Unde sunt marii noştri conducători de odinioară? Prin ce genuni îşi caută sufletele rătăcite? Câte cascade le acoperă vaietul surd al chemării? Şi noi nu le auzim durerea! “Suntem aici, chemaţi-ne! Şi vom muri de câte ori va fi nevoie pentru acest neam oropsit!”… se aud glasuri rătăcite printre stropii cascadei. Prin munţii noştri se irosesc atâţia eroi neîmpăcaţi!

Părăsesc cu inima grea Cheile şi las în urmă ecourile neterminate. Drumul mă duce prin pădure şi inima se mai înmoaie la dansul umbrelor printre copaci. Totul foşneşte a bucurie. Până şi bocancii mei cei ursuzi dănţuie în ritmul crenguţelor frânte pe poteci. Şi pasul uşor traversează poieniţe, se salută cu mici şerpişori afluenţi. “Salut, Valea Mare!” “Salut, Mîţări!””Salut, Tragoe!” Şi mici clipoceli de pîraie îmi udă bocanci. O dulceaţă de chei, Cîrligu, ne smulge un zâmbet, iar gura Jarei ne ademeneşte pe obrazul stâng. Copaci din ce în ce mai aplecaţi ne frunzesc drumul. E semn că ne apropiem de Cascada Strîmbului. Pe aici trebuie să treci cât mai aplecat, altfel duhurile rele ale cascadei te învăluie şi te atrag în tot felul de capcane. Numai încovoiat poţi să treci prin zonă. Fug cât mai repede de mormăiala Strîmbului, şi trec pe obrazul drept, pentru a pune între mine şi duhuri apa Şuşiţei. Mai departe, trecem de Corcotu, şi ajungem la confluenţa Strajei cu Dealu.

Întrăm pe Valea Dealu şi de la est simţim privirea încărcată a Sfinxului Negru. Ne aflăm la o cuantă de energie de Sfinxul din Bucegi. De aici ne putem comunica bucuriile cu cei de pe platoul Bucegilor. De aici ne încărcăm bateriile din noi cu energii ascunse de Zamolxis. Păşim sfioşi mai departe şi trimitem un gând bun către toate colţurile ţării. Ne udăm prin micile cascade întâlnite în jurul Văi Scărişoara. Ne bucurăm faţa cu apa rece şi limpede, căci mergem de câteva ore şi soarele ne mână pe obrazul drept.

Părăsim Valea Dealu şi o luăm în amonte spre izvoarele Pârâului Vulpii. Ieşim din pădure şi suntem în golul de munte din Şaua Ciungilor. Privim spre nord şi nord-vest la culmea principală a Munţilor Vîlcan. Ne apare ca pălăria unei ghebe, iar noi suntem undeva sub pălărie pe partea de vest a “ciupercii”. Asocierea cu o ciupercă e semn că foamea a început să ne dea târcoale. Scot un baton de ciocolată şi muşc cu plăcere din el. Conturul ghebei începe să se estompeze.

Ne continuăm traseul pe umărul dinspre nord-est al Vârfului Lui Frate. Acesta este fratele mai mic al Peleagăi. Invidios pe măreţia Peleagăi, acesta şi-a părăsit familia din Retezat, a trecut Jiul de Vest şi şi-a aflat nemurirea în familia Vîlcan. Aici invidia l-a părăsit, şi doar priviri furişe îl mai dau de gol. Spre răsărit, zâmbetul Vârfului  Lui Frate se scurge printr-o spectaculoasă ravenă,  de unde alege să însoţească frumoasa Vale Amaru. Lăsăm vârful în stânga noastră şi traversăm Şaua Scrideiu. De aici urcăm pe la sud de Vârfurile Gura Plaiului şi Verde. Continuăm urcarea pe lângă Coasta Iradiei, şi suntem pe linia de demarcaţie dintre versantul gorjean şi cel transilvănean. Încă două, trei respiraţii şi am ajuns pe Vârful Mutu. Sunt la altitudinea de 1737m. La câţiva paşi de mine încep pârtiile Lupului şi Mutu.

Sub privirile mele se odihneşte Staţiunea Straja. Mai spre nord, Jiul de Vest udă voios localităţile Lupeni, Paroşeni şi Vulcan. Mă aşez jos obosit şi încântat, după o tură montană de aproape opt ore. Mi-am făcut cadou o mică vacanţă frumoasă, traversând de la sud la nord Munţii Vîlcan, drumeţind dincolo de Amaru (aşa cum se mai numeşte Straja) şi ajungând până în Staţiunea Straja.

Gândurile îmi alergau leneşe spre familia mea. Mi-am adus aminte de o întrebare primită cu ceva ani în urmă. Cineva mă întreba cum trebuie să fie o vacanţă perfectă pentru mine. Răspunsul a fost unul singur. O vacanţă perfectă nu poate fi decât într-un cadru montan. Dar vacanţa trebuie să se plieze pe dorinţele şi aşteptările familiei. Şi atunci, trebuie îmbinată pasiunea mea pentru munte cu asigurarea unui confort pentru ceilalţi membri ai familiei. Astfel că, după ce alegem destinaţia de vacanţă, eu îmi pregătesc traseele montane, iar soţia se ocupă de cazare. Aşa am ales să venim aici. Să petrecem o mică vacanţă la Straja, de fapt un weekend la Straja. De aici încolo pentru soţia mea a fost simplu să aleagă. La o căutare pe net după cazare Straja şi pensiune Straja, a fost chiar simplu să aleagă ca loc de cazare Vila Alpin. Totul arăta foarte bine, de la camere până la restaurant. Internetul wireless un plus, fetele erau nerăbdătoare să facă poze şi să le posteze pe net. O singură problemă cu fiica cea mică. Nu vroia să venim aici pentru că nu au cai!

Gândurile îmi sunt întrerupte de sunetul telefonului mobil. Nici aici nu sunt lăsat în pace, mă gândesc eu instantaneu, crezând că o fi vreun telefon de la servici. Mă uit pe display şi văd că mă sună soţia:

– Ce faci? Pe unde ai ajuns?… mă întreabă ea.

– Sunt deasupra voastră. Am toată staţiunea la picioare. Sunt pe Vârful Mutu… îi răspund eu.

– Bine! Bine! Şi eu sunt pe Turnul Eiffel! Credeam că atunci când eşti pe munte nu îţi arde de glume.

Nici nu îmi arde de glume, sunt un pic obosit şi aş bea o oală de ceaiuri. Îmi îndrept paşii în coborâre către Vila Alpin din Staţiunea Straja.

 

Poveste scrisă pentru a şasea etapă a SuperBlog 2013.

Sursa FOTO: www.alpinstraja.ro