Categories: Psiluneli

Decembrie, luni

Un ţiuit strident ca o alarmă de ceas se aude dintr-o dată, de undeva de lângă fereastră. Pe glaful ferestrei din camera Kărluţei e aşezată o cutie de plastic, o cutie roşie din care răsună acest zgomot. Mă uit la ceas şi remarc că este aproape ora 21.00. Se apropie momentul când primeşte de mâncare şi a dat drumul la alarmă pentru a ne avertiza. Mă duc în camera fetei şi iau cutia cea roşie. O duc în bucătărie şi o pun jos lângă calorifer. Un botişor alb se ridică spre mine iar ochişorii mă privesc cu un aer curios. Deschid frigiderul şi caut mâncarea pentru ea. Îi dau vreo 3 foi de salată verde, îi tai o bucăţică de castravete, la fel şi morcov. Un meniu complet pentru masa de seară.

Am povestit pe scurt în articolul “Săptămâna magică“, scris pentru SuperBlog, cum a intrat Sara în familia noastră. În august 2008, la aniversarea de 8 ani, i-am făcut cadou Kărluţei un mic animal de companie. Nu un căţel cum ar fi vrut ea, nici o pisică cum ar fi acceptat oricum bucuroasă, ci un porcuşor de Guineea. După mai multe runde de negocieri am hotărât noi doi, eu şi Kărluţa, fără să îi spunem şi soţiei că, pentru început un porcuşor este tocmai potrivit. Ne-am dus amândoi într-un magazin de animăluţe iar Kărluţa a ales-o. Era fetiţă, micuţă, albă. Probabil vârsta ei era de 3-4 luni. Am cumpărat o cuşcă, un vas pentru apă şi tot ce mai aveam nevoie. Karla i-a pus numele Sara.

Astfel a intrat în viaţa noastră Sara. Karla a citit tot ce se putea găsi pe net despre porcuşori după care ne-a învăţat şi pe noi cum să o îngrijim. În prima săptămână din noiembrie 2008 s-a întâmplat un eveniment care ne-a copleşit şi ne-a făcut să o considerăm mai mult decât un mic animal de companie. Cu 4 zile înainte de naşterea Măriucăi, cea de-a doua fiică a mea, Sara a născut doi puişori drăgălaşi. O surpriză totală în condiţiile în care nu ştiam că am cumpărat-o pe Sara gestantă.

Anii au trecut, 5 ani şi aproape 4 luni de când Sara a intrat în viaţa noastră. Ani în care îmi începeam ziua cu Sara şi cu salutul ei chiţăit. Ani în care îi mai puneam ceva în cuşcă de mâncare şi în acelaşi salut chiţăit mă pregăteam de culcare. Ani în care zilnic m-am ocupat de ea. Ani…

Suntem în anul 2013. E decembrie, luni. E prima zi de luni după 5 ani şi multe zile când chiţăitul Sarei nu se mai aude, când ziua mea nu mai începe şi nu se mai sfârşeşte cu salutul ei înfometat. Vineri noaptea Sara a scăpat de cuşcă, a plecat departe, şi-a recăpătat libertatea.

Eu şi Kărluţa am promis că nu vom mai ţine niciodată un animăluţ în cuşcă. Şi că voi comanda acea ştampilă în amintirea unei săptămâni magice!

Adio, Sara!

Chiar dacă tabelul s-a închis am scris prima mea Psiluneală, una despre o întâmplare adevărată…

Adrian

Next O poezie protest - Amintire din Cartierul Negru »

Previous « Roboţica

View Comments

dordefemeie says:

02/12/2013 at 23:04

Sara si-a implinit menirea in familia voastra, cand a considerat ca nu mai aveti nevoie de ea... a plecat. O seara frumoasa Adrian!
- Adrian says:
  
  03/12/2013 at 17:17
  
  Îţi mulţumesc, Dor! Aproape 6 ani pentru un porcuşor e o viaţă lungă. Imi pare rău că a "plecat" fără să o văd!
Alma Nahe says:

02/12/2013 at 23:17

:( orice cuvânt aș chema acum, nu mi se așază nicăieri; m-am gândit — nu o dată — cum mi-ar fi fărăJora(pisica mea). Nici măcar n-am avut puterea să conștientizez jumătate de întrebare...îmi pare rău. Drum bun, Sara! Ce s-a întâmplat cu puiuții?
- Adrian says:
  
  03/12/2013 at 17:23
  
  Îmi dau seama că e infinit mai greu când eşti ataşat de un câine sau pisică. Puiuţii i-am ţinut cam o lună, începuseră să fie răi şi să o chinuiască pe Sara. Am găsit doi copii care îşi doreau porcuşori şi i-am dăruit.
Radu Thor says:

03/12/2013 at 11:15

Libertate, că-i mai bună decât toate. Cumva, poate nepotrivit îmi aduce aminte de o întâmplare petrecută în sectorul 6, în Bucureşti. Mă întorc cu o sacoşă de trifoi, frunze de varză şi ceva morcovi pentru iepuraşul pe care primul meu băiat îl avea în grijă. Cam 4-5 ani avea, băiatul evident! Ajung acasă, merg cu sacoşa de bunătăţi pe balcon, iepuraşul lipsă. îl caut prin casă dar băiatul meu îmi spune că a plecat la mămica lui.
-Cum aşa, întreb eu?
-Păi, l-am ridicat la geam să vadă cerul şi a plecat la mămica lui! :(
- Radu Thor says:
  
  03/12/2013 at 13:34
  
  băiatul, am vrut să scriu! :)
- Adrian says:
  
  03/12/2013 at 17:26
  
  Se pot întâmpla şi astfel de accidente. :(
Adriana says:

03/12/2013 at 17:18

....da, eu nu pot găsi cuvinte nici dspre libertate, nici despre menirea Sarei la voi fără să nu mă inunde lacrimile. De când a plecat Zoe, câinele lup, gândul meu e acelaşi: Oare unde o fi? sau Oare acolo unde e, i-o fi bine? Ştiam articolul tău despre stampile şi mi-amintesc ce negativ frumos ai prezentat: copilul, masina şi Sara. Musai să dai comandă! Imi pare rău!
- Adrian says:
  
  03/12/2013 at 17:31
  
  Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale, Adriana! Îmi dau seama cât de greu a putut să fie pentru tine atunci când s-a pierdut Zoe!
psi says:

04/12/2013 at 08:43

off... nu vreau să mă gândesc. chiar nu vreau. :(
orice animăluţ învăţat cu confortul dat de compania omului nu rezistă prea mult în libertate... sper doar că sara şi-a găsit totuşi un rost bun. nu e nici vreme potrivită de hoinăreală.
- Adrian says:
  
  04/12/2013 at 21:44
  
  Sigur şi-a găsit un rost bun chiar dacă la noi îi era bine! Îţi mulţumesc, Psi!
Valentina Gabriela Dumitrescu says:

04/12/2013 at 22:32

SFAT. Treceți cu toții rapid peste ideea că nu mai vreți un alt animăluț. Am pățit așa ceva de 6 ori până acum ( cu căței) și tot nu renunț. Fiecare are ceva special. Al lui și numai al lui. O să vedeți că viața voastră se va umple iarăși de pozne, râsete și alte minunății.NU RENUNȚAȚI. și dacă vă hotărâți luați o cățelușă. De preferință de rasă pură MAIDANEZ cu pedigree :) . Nici nu vă închipuiți cât sunt de cuminți și de curate. Și nu în ultimă instanță FELICITĂRI că ați lăsat să intre în viața voastră altceva decât un om.
- Adrian says:
  
  04/12/2013 at 23:01
  
  Îţi mulţumesc mult pentru sfat, Gabriela! Suntem iubitori de animale dar e destul de complicat pentru noi în acest moment. Nici spaţiul, nici timpul nu ne permit să îi acordăm toată atenţia noastră, şi îmi este teamă că nu l-am îngriji aşa cum ar trebui. Poate peste câţiva ani...
maya says:

07/12/2013 at 10:36

S-o crezi tu, că nu o să mai vrei.
AȘa a spus și fata mea,
apoi a cumpărat ... trei
zicând,
că dacă tot dispar,
să dispară pe rând.
- Adrian says:
  
  07/12/2013 at 16:44
  
  Chiar nu o să mai ţinem animale în cuşcă. Am zis... :)
Vienela says:

08/12/2013 at 09:24

De ce trebuie sa fie atat de trist, de ce trebuie sa doara si sa lase rani? Desi imi dau seama ca un animal adus in casa le aduce mii de bucurii copiilor, cand se intampla ca animalutul sa isi gaseasca libertatea (indiferent in ce sens), imi vine sa cer lumii sa nu mai supuna copiii acestei torturi... :(
- Adrian says:
  
  08/12/2013 at 12:54
  
  Greu de răspuns la întrebare! Îmi aduc aminte că nu aveam opt ani împliniţi şi ai mei ne-au dus la ţară (eram şi cu sora mea mai mică), la mătuşa, unde am stat aproape două luni în vacanţa de vară. Când au venit să ne ia acasă, pe la sfârşitul lui august, nu vroiam să mai plec. Mă ascunsesem în vie împreună cu câinele şi nu îi mai dădeam drumul din braţe. :(