Crăciunul Fridei

Zgomotul plutește lin în spațiul încărcat de sărbătoare. Se lasă dus de aerul proaspăt venit prin crăpătura geamului de la balcon, un aer de iarnă împodobit cu sclipiri de bucurie, ca o respirație îmbujorată de copil obosit și lungit lângă propria sanie după o coborâre frenetică pe derdelușul copilăriei. Cu fiecare respirație ce taie aerul, zgomotul crește lipindu-se de pereți, mângâindu-i în trecerea lui. Sunt mici fâșâituri, zgârieturi, atingeri ce trezesc în simțurile ei nerăbdarea și bucuria vânătorii.

Zgomotul se precipită, sare din pereți spre tocul ușilor și pătrunde provocator în hol. O arătare ciudată, țepoasă, ceva nemaivăzut până acum se ivește în marginea sufrageriei. Nervoasă, arătarea se opintește să se elibereze din strânsoarea unei plase. Pulsează agitată, respiră prin acele sale și mișcă din niște brațe ce sunt obligate să stea ridicate parcă implorând cerul. Deodată este ridicată spre tavan și așezată pe un picior cu trei degete lungi. Probabil că arătarea nu poate merge singură și are nevoie de acel picior pentru a se deplasa.

Plasa este tăiată și trasă ușor de către ea, de către Maria. Maria este cea care mă sufocă cu dezmierdările ei. Mă zmotocește, mă pupă și mă strigă în multe feluri. Îmi zice ba “Bebe”, ba “Iubi”, ba “Frida”. De multe ori mă ascund de ea prin casă, alteori o caut eu și, o mai și sperii când îi sar în brațe. Maria mângâie brațele arătarei, parcă legănându-se împreună cu ea, iar acele nu îi fac niciun rău, ba dimpotrivă, chiar tremură sub atingerea ei. Oare voi putea să mă împrietenesc și eu cu noul membru al familiei?

Privirile îi sunt lipite ca un laser de omulețul verde. Își întinde gâtul, când spre stânga, când spre dreapta, să nu îl piardă din observație, când trupuri se tot mișcă prin fața ei. Ce o fi atâta agitație? E pusă la adăpost sub biroul Mariei, sigur acolo nu poate pătrunde ușor omulețul. Ghemuită, concentrată, cu coada făcută cârlig, se pregătește să facă cunoștință cu noul membru al familiei. Nu știe ce să facă. Să atace direct, sărind în brațele lui? Dar dacă ripostează și o înțeapă? Nu, pare că este totuși inofensiv. Mai bine se împrietenește cu el. Se ridică pe lăbuțe și într-un mers încordat se îndreaptă spre el.

Am ajuns lângă unul din degetele lui. Întind nesigur o lăbuță spre el. E tare și rece. Nu reacționează în niciun fel. Deasupra mea brațe multe acoperite de ace. Seamănă cu soldățeii ăia înalți prin care mă cățăram cănd eram mică, mică, și mă învăța mama cum să mă apăr. Mmmm! Miroase! Are un miros ciudat. Îmi pun o lăbuță pe primul braț întâlnit și mă cațăr pe el. Se leagănă ușor cu mine. Ce plăcut este! Cred că m-a acceptat dacă nu m-a dat jos din brațele lui, așa că pot să urc mai sus. “Iubi, unde te urci?”, întorc capul și văd mâinile Mariei trăgându-mă spre ea. “Stai cuminte și privește cum îl împodobim!”. Mă uit cu uimire cum camera se umple cu tot felul de șerpișori colorați, cu tot felul de mingiuțe. Ha! E rost de joacă! Dar până acum unde le-au ținut, de ce nu le-au scos să mă joc cu ele? Sunt geloasă pe omulețul ăsta verde. Dacă îl iubesc pe el mai mult, altfel de ce i-ar da atâtea jucării frumoase? Uite cum îi întind șerpișorii și mingiuțele, cum le așază pe el. Frățioare, ce mototol este ăsta! Nu reacționează deloc. Nici nu știe cum să se joace. Până acum alergam prin toată casa cu mingiuțele astea atât de frumoase. Ce caraghios este! Îi pune și un coif. Cum de acceptă toate acestea? Și mie îmi punea Maria o diademă pe cap. Imi tot spunea “Prințesă”. Cum mi-o așeza în păr, cum o și dădeam jos. Așa maimuțoi ca omulețul ăsta nu am mai văzut. Lasă că mă ocup eu de toate mingiuțele astea, mi le alerg eu peste tot prin casă.

Se strecoară pe lângă perete și se bagă sub omuleț, mirosind curioasă acele ce o întâmpină. Dă cu lăbuța peste brațul molatec, apăsînd pe el și încercând să se urce. O mingiuță începe să se miște provocator deasupra ei. Își lipește năsucul de ea și se privește furioasă în imaginea apărută. Cu lăbuțele din față încearcă să o apuce, să o strângă. Mingiuța fuge jucăușă dintre lăbuțele ei, când spre stânga, când spre dreapta. Puțin mai sus altă mingiuță se strâmbă la ea. Poate aceea e mai ușor de prins. Se agață cu ghearele pe trupul omulețului și urcă, urcă tot mai sus, de la un braț la altul. Se oprește la un salt de vîrf. Omulețul tremură sub greutatea ei. O lăbuță atinge un moșuleț roșu ce începe să se miște și să scoată un clinchet curios. Mai sus nu se poate, simte că brațele nu o mai pot ține.

De treabă arătarea asta verde. M-a lăsat să mă urc în capul lui, cred că aș putea să îmi fac și un culcuș aici. Și sunt convins că atunci când ne vom mai împrieteni, îmi va da din mingiuțele lui. Mingiuţe pe care este scris un text: “Sărbători Fericite!”.

“Crăciun Fericit, prieteni dragi!”

 

Poveşti pentru sufletul meu:

 

• Dorinţa

• Despre ferestre și suflet

• O spargere care nu a reușit!

• Două Mării la Poiana Izvoarelor

• Pe două roţi