Chantez, Joe! Chantez!

M-am trezit. Un zâmbet somnoros, liniştit şi cald îmi inundă faţa. Trag adânc aer în piept. Ochii se măresc uşor, apoi se închid liniştiţi şi se deschid mulţumiţi de senzaţia resimţită. Întind braţele şi le mişc pe cearceaful moale, e o mişcare a aripi de înger. Plutesc. Soarele îmi inundă camera şi îmi mângâie faţa şi aşa luminoasă. Mă întorc pe o parte şi îmi pun mâna dreapta sub bărbie. Privirea ţinteşte fereastra şi se diluează lung în neant. Crengile copacilor se mişcă lent, ca un legănat divin, e ca un vals dansat în cer, într-un ritm chiar mai lent şi sprijinit de nori.

Gândul revine, iar privirea se opreşte pe o adiere. Mă prind în dansul frunzelor din geam şi mă mişc sincron cu dorul. Mişcarea îmi redeşteaptă ceva în piept. Şi creşte, creşte, mă cuprinde tot. E o slăbiciune ce se vrea simţită. E o slăbiciune ce mă domină total. Şi îmi place! Ce bine e! Nările încep să freamăte. Un parfum ameţitor se contopeşte cu slăbiciunea. Îl ştiu! L-am mai simţit! L-am respirat, l-am inhalat, l-am devorat. M-a devorat! Simţurile se ascut şi încep să revină toate senzaţiile amorţite de trezire. Întâi parfumul, apoi se conturează ceva. Se schiţează ceva. O pată de culoare, întâi difuză apoi din ce în ce mai clară. Încep să fredonez o melodie şi nu o recunosc. Fluier încetişor. Aerul iese încărcat de senzaţiile din interior. Scormonite şi descoperite undeva adânc în interior. Neclaritatea se spulberă cu fiecare şuierat. Apar cuvintele, unul câte unul. Şi înţelesul lor se descoperă. În sfârşit!

Cuvintele s-au strâns ca un halou în faţa mea. “Et Si Tu N’Existais Pas ” îmi picură înapoi în suflet, şi miere, şi venin totodată. Toate plonjează înapoi în mine, mărindu-mi slăbiciunea ce mă apasă. Ce ciudat mă simt! Muzica începe să sune din ce în ce mai aprins şi mai dureros. Mă învârt prin cameră şi caut. Nu ştiu ce caut şi ce aş putea găsi. Doar caut, din ce în ce mai ameţit. Era o pată de culoare mai devreme, ce nu o mai regăsesc.

Tresar speriat. Ceva m-a atins. Simt o mână moale şi catifelată ce se cuibăreşte discret în mâna mea stângă. Degetele tremurate se încleştează cu furie. Cealaltă mână îmi atinge umărul drept. Ah, parfumul! Îţi simt parfumul! Acelaşi parfum ameţitor. Cele două respiraţii se înlănţuie deopotrivă. Pata de culoare capătă din ce în ce mai mult contur. O simt mai mult decăt o aud, cum îmi susură la ureche “Et si tu n’existais pas,” “J’essaierais d’inventer l’amour,“. Chipul ei se descoperă tandru, gest cu gest, emoţie cu emoţie. Îţi văd chipul, te regăsesc, şi-ţi zâmbesc într-un oftat dureros. Îmi întorci un zâmbet încărcat de sentimente şi plin de promisiuni. Mă pierd definitiv în universul gesturilor tale.

Începem dansul şi ne topim în praf de stele. Ne amestecăm cu dăruire într-un incendiu nesăţios. Saxofonul ne aruncă complice câte o notă primejdioasă. Şi noi dansăm, dansăm, dansăm. E dansul gesturilor lente. E dansul privirilor topite. E dansul respiraţiilor arse. E dansul visurilor noastre. E dansul nostru! E dansul ce durează veşnic!

Muzica dă să se oprească o clipă. Saxofonul pare că a obosit. Nici nu contează. Dansăm în continuare pe muzica din sufletul nostru. Ne privim scurt şi ne zâmbim. Ne-am simţit aceleaşi gânduri fugare, sincrone cu muzica din noi. Faci jumătate de pas în spate, întorci capul şi o spui cu atâta convingere: “Chantez, Joe! Chantez!“. Saxofonul se supune imediat şi ne susură din nou, doar pentru noi, numai pentru noi doi: “Et si tu n’existais pas“!

Toată noaptea am visat că încep o poezie nouă. Şi aceleaşi două versuri se repetau obsesive. Acum îmi aduc aminte doar de un singur cuvânt, de un singur nume, de numele tău.

Pentru Michelle…

Foto