Aleea dorinţelor parfumate

Am văzut-o prima dată pe aleea mea. Veneam absent către casă şi drumurile noastre s-au intersectat. Am trecut indiferenţi unul pe lângă celălalt, fără să ne vedem. Doar coada ochiului a sesizat ceva, a surprins vag o siluetă ce aluneca în ritmul adierii vântului. Paşii m-au purtat mai departe şi în urma ei un parfum ameţitor m-a săgetat. M-am oprit tulburat. Am respirat cu lăcomie parfumul ce inunda aleea şi arome de slăbiciune mi-au invadat sufletul. M-am întors uimit şi neîncrezător, cu o mişcare ireal de înceată. Ceva plutea în aer. Simţurile mi se ascuţeau cu fiecare mişcare a pieptului meu. Privirea mea căuta să recunoască o siluetă nevăzută, un sentiment nedefinit, o frântură de clipă surprinsă pe retină. Unde eşti? Cine eşti tu?

Întrebările au rămas fără răspuns. Aleea era goală şi tristă. Silueta dispăruse în drumul ei şi totul părea doar o plăsmuire a simţurilor mele amorţite de atâta aşteptare. Un zâmbet trist mi-a apărut în colţul gurii. M-am aşezat pe o bancă şi păream o statuie uitată printre frunzele căzute. Am rămas împietrit ore în şir pe acea bancă. Frunzele cădeau împlinindu-şi propriul destin şi colorându-l pe al meu într-un ruginiu molatec. Şi tot mai multe îşi găseau refugiul pe mine transformându-mă într-o aripă uriaşă. Una din ele mi se lipise de frunte şi tremura în ritmul gândurilor mele confuze. Doar gândurile alergau speriate printre imaginile stinghere rămase pe retină. Privirea era blocată undeva pe alee, pe drumul pierdut al parfumului ei. Trecători treceau nepăsători fără să mă recunoască. Nici eu nu ştiam cine sunt, cum ar fi putut să mă recunoască ei!

În suflet mă simţeam totuşi viu. Ceva se dezmorţise în mine, şi imita zborul valsat al naturii tomnatice. Căldura din suflet se întindea în tot corpul şi îmi simţeam frunzele visând a clorofilă. Un uşor tremur mi-a cuprins trupul şi aripa din frunze a fâlfâit scurt. Mii de ruginii s-au ridicat în aer şi o sferă de culori a început să se învârtă în jurul meu. M-am simţit ca un nou pol născut, aici în aleea mea, un pol al dorinţelor căutate şi atât de mult aşteptate. Iar jocul nebun al frunzelor mi-a creat în jur o atmosferă plină de parfumul ei. Fiecare  bucăţică din natură reţinuse esenţe din parfumul ei, şi acum îl recompuneau. Îl respiram ca un captiv uitat de sentimente şi eliberat pe neaşteptate. Îl respiram până în creier şi reţineam fiecare notă din parfum. Frezia şi “amour en cage”, apoi Ambră, Massoia şi Mosc. Toate senzaţiile respirate mi-o picurau în suflet ca pe un mit. Seductie era jocul în care mă prinsese atât de neaşteptat.

Sfera ruginie, ce se învârtea în jurul meu, se opreşte brusc şi toată materia ei se concentrează către unul din capetele aleii. Era acel capăt pe unde ea dispăruse cu ceva timp în urmă. Nu ştiu cât trecuse de când o remarcasem, nu ştiu de când eram în acea stare, într-o simbioză totală cu banca, într-un soi de gravitaţie parfumată cu toamna. Poate trecuse o oră, poate două, posibil să fi prins rădăcini de câteva zile. Timpul era imponderabil. Cine ar fi putut să îl cuantifice? Eu în niciun caz nu!

Aerul din capătul aleii părea că arde. În spatele conturului ars, cioburi de lumină se lipeau şi o siluetă îşi construia venirea. Pe măsură ce se apropia de banca pe care şedeam înrădăcinat în aşteptări, silueta părea că îmi topeşte privirea. Ochii mei pulsau pentru un singur tablou, tabloul trecerii ei pe aleea mea, pe aleea dorinţelor parfumate. Copaci, frunze, raze de soare, toate îşi aruncau lumini şi umbre în paşii siluetei. Inima a început să-mi spargă liniştea din piept. Era ea! Am recunoscut-o! S-a oprit în dreptul meu, m-a privit, i-am surprins un zâmbet firav, şi parfumul ei m-a învăluit. Acelaşi parfum ce mi-a reînviat emoţii ascunse, sentimente uitate sau niciodată născute. Nu am avut puterea să mă ridic, să mă apropii de ea, să o privesc adânc în ochi, să mă dezvălui şi să o las să îmi citească în suflet.

A plecat, a plutit, şi aleea s-a cufundat în acelaşi joc tomnatic, cu o statuie umană năpădită de frunze, şi cu o bancă tovarăş într-o simbioză tristă. Au trecut ore, sau poate zile, o veşnicie, căci aşteptările se scurg în veşnicii, în toamne ce refuză să mai plece. În urma atâtor chemări, natura îţi învaţă limbajul şi conspiră la împlinirea fericirii tale. În aer sunt aduse, în tăceri de preludiu, explozii de floare de bergamotă, măr roşu şi piper. Ananasul şi scorţişoara aduc arome de super-puteri. Peste amestecul obţinut, levitează patchouli şi ambră, combinate cu esenţă din lemn de cedru. Totul este creat pentru a dezlega dorinţe. Natură, trecător, nici nu mai contează, ceva sau cineva, mi-a picurat pe frunze, în suflet, în dorinţe, un strop de parfum, un Super Playboy ce descifrează destine!

Mă desprind de bancă, mă ridic cu esenţe cu tot, şi păşesc spre capătul aleii în întâmpinarea ei. Suntem faţă în faţă, priviri căutate, suflete regăsite, dorinţe întrupate, şi esenţe amestecate. Închidem ochii, ne adulmecăm şi gândurile ni se amestecă pentru totdeauna.

Ne prindem de mână şi împreună păşim prin conturul ars de venirea ei. O ultimă privire înapoi şi un murmur nostalgic al buzelor mele: “Adio, alee a dorinţelor parfumate!!!”

 

Poveste scrisă pentru a opta etapă a SuperBlog 2013.

Sursa FOTO: www.superplayboy.ro