“Prima zi a restului vieţii mele!” începută la Cetatea Poienari

– O luaţi către baraj, sunt trei kilometri şi ceva de aici, de la Cetatea Poienari, veţi ajunge la o curbă în ac de păr, cum aţi făcut dreapta găsiţi un loc de parcare. Pe partea stângă este o troiţă şi de acolo începe traseul marcat cu punct roşu către Canion, către Valea lui Stan. Traseul a fost reamenajat cu scări şi cabluri, totul pentru siguranţa turiştilor… ne explică unul din supraveghetorii de la Poienari.

Urmează întrebarea clasică. Vrem să ştim cât timp ne va lua parcurgerea întregului traseu. Traseul porneşte din acel punct situat la doi kilometri sud de Barajul Vidraru şi se termină în drumul forestier, pe marginea lacului, la aproximativ un kilometru şi jumătate de baraj.

– Între patru şi cinci ore, cu tot cu pozat şi filmat. Nu e cazul dvs…. ne răspunde omul de la Poienari.

Coborâm scările de la Poienari în ritm alert, avem ceva de mers azi şi trebuie să forţăm timpul la limită. K se uită nedumerită la mine, nu ştie ce a vrut să spună cel care ne-a dat indicaţii, dacă e de bine sau de rău. O liniştesc. Îi spun că ne-a văzut pe amândoi atât de sportivi şi nu are niciun dubiu că vom parcurge canionul în maxim patru ore.

Am avut o săptămână teribil de grea, de stresantă, săptămâna examenelor de admitere la liceu. Aceasta a început cu examenul de Lb. Română, de luni. K iese din examen liniştită. “A fost uşor, gramatica am făcut-o toată şi corect, să vedem cum mă evaluează la compuneri”, o evaluare care poate sta sub semnul subiectivismului, e foarte important cine te corectează şi aici pot fi diferenţe destul de mari. Miercuri urmează examenul de la Matematică. O aştept să iasă şi de la Mate. Majoritatea colegilor ei au ieşit. Toată lumea e în extaz pentru că s-a dat destul de uşor. Îmi este frică să nu se blocheze şi tocmai aici să rateze, deşi nu este genul ei. Ştiu că este obişnuită de mică, de la toate concursurile şi toate olimpiadele pe la care a fost, să iasă din sală atunci când efectiv timpul de examen s-a terminat. Până atunci verifică, verifică, verifică. Iese şi K pe final, eu mai aveam un pic şi clocoteam. Îi caut înfrigurat privirile. E liniştită, zâmbeşte. Mă îndrept spre ea întrebător. “A fost uşor, am făcut tot, m-am verificat şi trebuie să fie zece!”. O imbrăţişez. Mama unei colege de clasă spune cu mult of: “Sper ca mâine să înceapă prima zi a restului vieţii mele!“. Oare aşa va fi?

Rezultatele vor fi afişate vineri iar această aşteptare începe să ne macine gândurile. S-a dat atât de uşor şi aici e marea problemă. Vor fi multe note mari, diferenţele de evaluare ale celor ce vor corecta pot influenţa într-un mod negativ rezultatele. E vineri şi ajung la şcoală după o cursă prin tot Bucureştiul. O găsesc pe K în curtea şcolii cu faţa scăldată de lacrimi. Aflasem între timp rezultate, ele erau foarte bune: 9.80 la Română şi 9.90 la Mate. Cu media 10 la clasele V-VIII va avea o medie de admitere de 9.88. Lacrimile ei erau într-un fel justificate. În condiţiile în care se dă uşor, cei foarte buni sunt dezavantajaţi datorita subiectivismului de care vorbeam. Doar cu 9.88 era asigurată intrarea la Sava, rămâneau cu lacrimi şi cu semnul întrebării prima opţiune a ei, adică secţia preferată.

Trăim o zi care pare desprinsă dintr-un teatru absurd. În loc să ne bucurăm de rezultat, suntem o familie tristă. Acum, la cald, în contextul rezultatelor generale, lacrimile ei se scurg printre cuvinte pline de amărăciune. Spre seară pare că ne mai liniștim un pic și atunci îi fac o propunere. “Hai să mergem la munte, numai noi doi. Să mergem în Valea lui Stan. Ce zici?” Știam că “muntele” este un cuvânt cheie și că o ieșire într-un loc sălbatic și spectaculos o va ajuta să se rupă un pic de tot stresul acestei săptămâni. Noi nu fusesem până acum în acest loc și îl aveam pe lista pentru această vară. Astfel am hotărât să mergem într-unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase colțișoare din România, Canionul Valea lui Stan.

Sâmbătă dimineaţa dăm trezirea la 6.00 şi facem ultimele pregătiri. La 7.00 ne urcăm în maşină şi pornim spre Făgăraş. Timpul trece foarte repede, mai ales că stăm de vorbă destul de mult. Aproape de ora 10.00 suntem la Cetate, la Poienari. Acolo sus, Cuibul de Vulturi pare suspendat de cer. Din şosea pare o adevărată minune, ca în basmele în care un vrăjitor face ca un castel să fie smuls din matca lui şi aşezat pe un vârf de stâncă, un adevărat punct de observaţie situat deasupra Cheilor Argeşului. Urcăm alert, în ritm de soldat, păşind apăsat pe cele 1480 de trepte ce leagă valea de cetate. “Pot să stau un minut?”… întreabă K. Mă uit ironic la ea. “Fie, doar 30 de secunde.” Continuăm în acelaşi ritm. La ora 11.00 trebuie să intrăm în traseul către Canion. Poienari e astăzi doar un mic bonus al zilei. Vedeta este Valea lui Stan. Astăzi dăm istoria pe sălbăticia şi frumuseţea Canionului.

Cât timp am urcat scările niciun turist în faţa noastră, credeam că vom fi primii care vizitează Cetatea pe ziua respectivă.

Trecem pe lângă eşafod, e locul unde mulţi fac poze în ipostaze “amuzante”. K nu se poate abţine şi cu revoltă în glas spune: “Şi când mă gândesc că ni se povestea de el ca de un erou la lecţiile de istorie prin clasa a IV-a!” Da, pentru noi, pentru români Vlad Ţepeş este un erou! Un subiect dificil de abordat cu un copil crescut în puful secolului actual. Ne-am conversat de multe ori pe această temă. “Crezi că Mihai Viteazul a fost un domnitor bun? Dar regele Carol I? Henric al VIII-lea din Dinastia Tudorilor? Napoleon Bonaparte? Dar Cuza?”, erau frecvente întrebările pe această linie difuză. “Nu poţi judeca un personaj istoric decât prin prisma secolului în care a acţionat. Nu există doar alb şi negru!” Imediat muta provocator. “Hitler? Stalin? Ceauşescu?” Despre primii doi ce poţi să spui? Criminali odioşi! Ceauşescu? Nu pot să îl văd decât într-o singură culoare. Negru! Probabil că e foarte puternică amintirea de copil crescut în epoca de aur.

Mă uit la această imagine şi parcă văd România anului 2015. Ziduri dărâmate pe care mai flutură stingher drapelul.

Un grup de copii ascultau fascinaţi poveştile depre Vlad Ţepeş. În trecere pe lângă grup aud ghidul vorbindu-le despre cum Ţepeş şi oamenii lui şi-au potcovit invers caii păcălind iscoadele turcilor. Sau legenda morţii Doamnei lui Ţepeş, nevrând să cadă în mâinile turcilor se aruncă în gol de pe o stâncă, râuşorul în care îşi pierde viaţa purtând numele de Râul Doamnei.

După vizitarea Cetăţii ne grăbim să coborâm la maşină şi să ne continum drumul spre Troiţă, spre locul din care vom intra pe traseul spre Valea lui Stan.

va urma… Valea lui Stan

 

Poveşti din vremuri de demult:

 

• Schitul

• Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă – Refugiul vremelnicelor noastre victorii

• Ţinutul Gugulanilor

• Balcic – un colţişor din sufletul nostru

• Balcic – Un Parfum Regal