Năluca

Se sinucideau unul câte unul, pe rând, aşteptând bucuroşi momentul. Era ceva măreţ în gestul lor. Totul se desfăşura într-o linişte complice. Doar muzica descompusă din raze de lună căzute pe urmele lor se auzea timid. Disciplina de care dădeau dovadă în actul lor deliberat era demnă de mari armate ce cândva invadaseră câmpurile. Se comportau ca un clan. Se smulgeau din matca lor fără nici cel mai mic regret şi printr-o mişcare pe diagonală se strângeau într-un colţ de câmp privind spre năluca ce plutea în apropierea lor. Născoceau tot felul de siluete ce se schimbau rapid, într-o sincronizare căutată cu mişcările nălucii. Era atâta viziune în mişcările lor, spirit de echipă, nimic nu părea lăsat la voia întâmplării.

Mişcările nălucii mângâiau suav raze de lună ce coborau să o admire. Fiecare gest părea o plutire de gânduri ce năşteau note picurate pentru sufletele rătăcite în noapte. Paşii nălucii alunecau în secvenţe ce făceau ca razele de lună să cânte o simfonie a umbrelor. Muzica suna provocator şi umbre tot mai precipitate încercau să se prindă în jocul notelor. Părea că un dirijor nevăzut întoarce pagină cu pagină dintr-un solfegiu al destinului.

Muzica nopţii era momentul de start, momentul când îşi zburleau ţepii apoi cu fiecare notă se smulgeau din pământ şi porneau în tăcere pe urmele nălucii. Fiecare urmă lăsată de nălucă era atinsă, era dezmierdată de atingerea petalelor lor. Din colţul din care se strângeau, luau forma unui vis şi acesta pleca în căutarea nălucii. Visul făcea câţiva paşi în întimpinarea ei, îşi flutura petalele a salut, o cuprindea pe după umbre suave şi începeau să danseze. Înlănţuiţi dansau un dans ce ţinea toată noaptea, un dans de recunoaştere, un dans de seducţie. Dansau toată noaptea scuturând petale pe urmele atingerilor lor.

Dimineaţa soarele îmi râde în geam. Mă trezesc şi primul gând este la grădina mea de trandafiri. Iau un furtun şi mă pregătesc să o ud. Surpriza mea este imensă. Grădina este devastată, toţi trandafirii mei s-au evaporat. Pur şi simplu au dispărut. Unul singur mai stă în “picioare”. Plin de rouă şi cu un aer “îngâmfat“, trandafirul meu, unicul meu trandafir se leagănă uşor în dulcea adiere a dimineţii, o legănare ce amintea de dansul nopţii. Îmi este milă de dansul lui dar e singura soluţie. Iau o foarfecă şi îl tai, îl pun apoi cu multă atenţie într-un pahar cu apă.

Aşez trandafirul la fereastra mea. Sunt gesturi negândite, sunt gesturi reflexe. Undeva în subconştient, o nălucă vine la geamul meu…

 

 

 

Foto

Alte duzine de cuvinte găsiţi în tabelul lui Eddie.

 

Alte articole scrise în “duzina de cuvinte”:

 

• Cercul şi floarea

• Ascensiunea

• La Fedeleş

• Zburătorul

• Speranţe deşarte

• Ielele