“Cum m-am îndrăgostit de matematică” de Karla Manea

Noiembrie. Poveste de toamnă. Modernă. Cu prințesa plecată peste ocean cu o bursă școlară. Cu Feți Frumoși aflați în ultimul an de liceu (seniori). Cu Zmei camuflați pe asimptote așteptând momentul în care vor putea devora din numerele lui Fibonacci. Cu bătrânul tată ghemuit de dor în fotoliul de la fereastră, așteptând înfrigurat ca orologiul să sune de miezul nopții la București, și de ora 14.00 în Olympia, ora ieșirii de la cursuri. Cu cerul inundat de stele pregătind să deschidă canalul de comunicare între cele două lumi, între tată și fiică. Și telefonul începe să bipăie. Mesajele curg. Bătrânul tată butonează emoționat și le citește. Cu ochii mari, plini de uimire. “Nu pot să cred! Tremur de fericire. M-am îndrăgostit! De abia aștept să ajung acasă să…” Stop! Ce se întâmplă? Proverbul nu are nicio treabă aici. Nici o secundă nu mi-a fost frică de acest moment. Nu la ea. Și atunci? Să îi fi furat mințile vreun adolescent american? Camera începe să se învârtă cu mine. “… lucrez la Analiză Matematică. M-am îndrăgostit de Matematică!!!” Cum? De Matematică! Și îngrijorarea se șterse de pe chipul bătrânului ei tată. S-a îndrăgostit de Zmeu!!!

 

“Cum m-am îndrăgostit de matematică” de Karla Manea

“Ar fi fost trist ca fizionomia mea sufletească să rămână neschimbată după cinci luni în care am trăit într-o altă societate, în esenţă atât de asemănătoare cu cea românească şi totuşi atât de diferită. Am venit în America sperând ca experienţa sistemului de învăţământ de aici să fie o frumoasă adiţie la temelia construită de cel românesc. Adiţia pe care o aşteptam eu a devenit o a doua temelie, la fel de puternică şi coerentă ca şi prima. Da, am descoperit matematica şi da, vreau să continui să o descopăr.”

Acest articol tratează modul în care se predă matematica în sistemul de învăţământ american. Vorbele mele sunt sincere şi curate, însă incomplete după doar cinci luni de experienţă. Îmi iau două angajamente în judecata mea: primul, să nu mă las purtată de un delir al generalizării şi al doilea, mai greu de păstrat, însă nu mai puţin important, să scriu în ipoteze şi nu în axiome.

 

După atâtea pseudo prologuri, să o luăm cu începutul. Acest articol nu este numai o descriere liniară a matematicii în America, dar şi un strigăt de ajutor către sistemul de învăţământ românesc şi, nu în ultimul rând, povestea marii mele iubiri pentru matematică. Şi pentru că traiectoria unei poveşti se rezumă adesea la momentul în care alegem să o începem, povestea mea ar fi incompletă fără să explic, măcar telegrafic, situaţia mea din România.

 

Nu am excelat niciodată la matematică. Reuşeam cu greu să am mult dorită medie de zece (matematica fiind de altfel singura materie care îmi punea mari dificultăţi), nu am reuşit să particip la Olimpiada de Matematică, deşi îmi doream cu ardoare să îmi dovedesc mie şi întregii lumi că abilităţile mele nu se opresc la literatură. Am fost olimpică la română din prima zi în care am putut participa la olimpiade şi până în ultima zi în România. Îmi aduc aminte de doamna învăţătoare care, vâzând calificativele mele din ce în ce mai mici la matematică, mi-a spus cu blândeţe că nu pot fi bună la amândouă, de colegii mei de şcoală generală, care nu ratau nicio ocazie pentru a-mi aminti că, dacă voi alege profilul matematică-informatică la liceu, voi rămâne corigentă şi mai departe, de aceeaşi mentalitate trecută la colegii mei de liceu, de data aceasta sub formă de întrebare: “Ce faci aici şi de ce nu eşti la filologie?”.

 

 

 

Articolul integral poate fi citit aici, pe site-ul Revistei “Știință și Tehnică”.

 

Articole despre experiența americană:

 

• “O incursiune in sistemul educațional din SUA” de Karla Manea

• PDO 2017-2018