Am fost odată (în) Amiral!

Venise vara. Se anunţa o vară fierbinte. Pe la colţuri mirosea a schimbare. Era ceva în aer, plutea ceva a nerăbdare, a iluzii forfotind. Lumea şuşotea cu mai mult curaj ca altădată, chiar dacă privirile căutau în jur cu teamă. Se auzea din ce în ce mai des “Doina” lui Eminescu. Sesiunea de examene se terminase. Nu mai ştiu dacă scorul era la zero, sau rămăsese ceva strategic pentru toamnă. Oricum, vă mai amintiţi celebrul slogan al studentului: “N-ai restanţă, n-ai prestanţă!”, şi mi-am permis slăbiciunea de a avea un pic de prestanţă în toată studenţia mea. Sssssst! Să nu mă audă Kărluţa! E în stare să mă decadă din drepturile de părinte!

“Zarurile fuseseră aruncate”. Se hotărâse unde vom merge la mare, evident pe litoralul românesc, pe vremea aceea nu exista alt litoral. Şi unde altundeva ar fi putut pleca la mare o gaşcă de studenţi? Eram sigur că veţi ghici! La Costineşti!!! Aveam deja achiziţionate două bilete, în vilele Amiral, şi evident, ca orice gaşcă de studenţi, mergeam patru pe cele două bilete. Patru ce? Patru băieţi, doar nu credeţi că ne duceam cu “toarte” după noi. Doar nu eram fraieri! Cel care ne făcuse rost de bilete, prin sindicatul din Fabrica de Calculatoare, se autoinvitase şi el. A crezut că, dacă ne face rost de nişte bilete bune, va fi invitatul nostru. L-am trimis la plimbare. Şi aşa am plecat patru, trei studenţi şi-un ştrengăroi, că muschetari nu eram. Era să uit! Să vă spun cine erau cei patru: eu, Gabi, Cristi Blondu’ şi Coco.

Eram la primul meu Costineşti din viaţă, şi când m-am dat jos din tren, în haltă, am luat un ditamai cataroiul în gură, sau l-am băgat prin buzunare. Cu doi ani înainte, eram în armată la TR, şi deasupra patului, în care îmi înghiţeam amarul de recrut, trona o poză înrămată cu Amfiteatrul din Olimp. Pe vremea aceea Olimpul era perla litoralului românesc. Pentru cele nouă luni cât am ars tabloul cu privirea mea, mi-am promis că atunci când mă voi “naşte” a doua oară, cum voi ieşi de aici voi merge la mare în Olimp. Aşa am şi făcut. Primul 1 mai muncitoresc din civilie l-am petrecut în Olimp. Tot aşa s-a întâmplat şi cu nebunia de Costineşti. Visat, dorit, cucerit!

Ne-am cazat într-o cameră la parterul vilei. O cameră cu un mic balconaş, ca o mică terasă. Putea fi folosită şi ca o mică discotecă, aşa mai înghesuită, mă refer la terasă, şi ca a doua poartă de intrare în cameră. După ce ne-am cazat, am ieşit pe mica noastră terasă şi am respirat cu nesaţ aerul studenţesc al Costineştiului. Dinspre Ring ne ademenea Madonna, “Like a Prayer” era unul din “şlagărele ” verii. Altele două care ne înfierbântau minţile de căutători de comori erau: “Wonderful life” a lui Black şi “Nothing gonna change my love for you” a lui Glenn Medeiros. Ăştia mai băbăciuni (dar cu suflet de copii), aşa ca mine, vă mai aduceţi aminte? Ce zici, Radule?

La două vile de noi, întreaga nava Amiral era sediul unei tabere a Crucii Roşii. Şi hai să enumerăm pasagerii de acolo: bulgari, cehi, polonezi, ruşi, nişte nordici, nemţălăi, şi ceva americani. Bineînţeles că interesul nostru era pentru cealaltă parte a fileului, aia cu fustiţe şi minijupate. Şi erau o grămadă de ….oaice! Am tras nişte petreceri la noi în cameră, şi pe mica noastră terasă, o nebunie. De ne dădeau târcoale miliţienii! V-aţi prins că invitate la noi în căpitănie erau numai …oaicele! Asta îmi aduce aminte de o petrecere la Gabi acasă. Eram şase băieţi şi unşpe fete. Şi fetele tot întrebau din cinci în cinci minute, “unde sunt restul de băieţii?” Şi noi ridicam din umeri, dacă sunt neserioşi şi nu au venit. Da, Gabi făcuse invitaţiile astfel încât să avem de unde alege. Eram ca nişte italieni într-un club de dans. Noi dansam încontinuu, şi schimbam partenerele la fiecare melodie nouă. Dar am fost nişte domni, nu am nedreptăţit pe niciuna!

Să revenim la petrecerea din Amiral. Era la noi în cameră un adevărat Turn Babel, nici nu mai ştiu în câte limbi se vorbea. Ştrengăroiu de Gabi o rupea bine pe ruseşte şi a făcut toată vacanţa o specializare intensivă cu o cehoaică sau poloneză, cred că totuşi era cehoaică. Eu, un adevărat patriot, am rămas la limba română, cu o consăteancă din satul lui Bucur. Bine, mai exersam un pic de engleză, consăteanca mea, fiică de diplomat, stătuse ceva ani prin State şi vroia să îşi etaleze cunoştinţele de americancă. Ea era proaspătă absolventă de ASE. După ce am cunoscut-o în RING şi ne-am tatonat un pic, consăteanca m-a întrebat dacă ştiu povestea bilei de fier de pe clădirea ASE-ului. Politehnist cum eram, nu prea aveam treabă cu aseistele şi i-am răspuns că nu ştiu povestea bilei. Atunci, amuzată şi cu ochii sclipicioşi mi-a şoptit: legenda spune că acea bilă de fier va cădea de pe clădirea ASE-ului atunci când o virgină va termina această academiei. Şi? întreb eu nedumerit. Păi, bila tot nu a căzut, îmi spune ea! Am dansat până la “Ziua Recoltei” după care drumurile noastre s-au despârţit.

După cum v-am mai spus, eram patru pe două locuri. Şi lucrurile nu erau chiar simple. Miliţia făcea razii prin camere ca să găsească blatişti. Noroc că eu şi cu Gabi eram destul de ocupaţi şi ajungeam prin cameră spre dimineaţă. Începeam cu RING-ul şi continuam cu plimbări prin staţiune, şi apoi ne rupeam spinările pe vreo bancă mai dosită aşteptând să prindem răsăritul de soare. Era la mare căutare răsăritul. Aveai o bilă albă dacă reuşeai să prinzi răsăritul. Într-o astfel de seară în cameră erau doar Blondu’ şi cu Coco, băieţi liniştiţi şi cu ceva frică de plimbări pe sub clar de lună. La uşă bate cineva. Blondu’ buimac de somn, deja pregătit să ne ia la înjurături, se duce şi deschide uşa. În prag un tablagiu cu burtă, şi cu caşchetă, cu privirea iscoditoare. “Câţi sunteţi, bă, în cameră?”. Blondu’ relaxat spune doi. Se uită miliţianul prin cameră şi întradevăr erau doar doi. Numai că prietenul nostru Coco dormea pe un sac de dormit lângă fereastră. Miliţianul nedumerit întreabă: “Şi ăsta de ce doarme pe jos?” Răspunsul Blondului e de-a dreptul halucinant şi a făcut istorie în toată Politehnica. “Tovarăşe miliţian ăsta aşa e el, e mai extravagant!” Cică miliţianul a făcut o faţă de cădeai pe spate. Nu ştiu dacă ştia sau nu cuvântul extravagant, cert este că a întors spatele şi a ieşit din cameră.

La cantina nu puteam merge decât doi, prin rotaţie. În rest trebuia să ne descurcăm cu masa, şi foamea era mare. Mai completam cu conservăraie şi cu mese câmpeneşti, cum le numeam. Cea mai tare cină câmpenească luată atunci a fost în incinta discotecii RING, şi asta dupa ora 22.00 când aceasta era deja închisă. Am sărit toţi patru gardul discotecii, ne-am întins cina pe una din mesele din curte. Apoi m-am urcat pe clădirea discotecii şi am îndreptat două proiectoare astfel încât lumina să cadă pe masa noastră. Eram ca nişte adevărate staruri, luând masa sub lumina reflectoarelor. E adevărat că masa nu a durat foarte mult, după o perioadă scurtă am fost reperaţi de miliţieni şi am dispărut rapid din peisaj, lăsindu-i pe ei să ne strângă masa!

Despre epavă şi Golful Francezului vă mai povestesc şi altă dată.

Cât despre cele patru staruri din RING pot să vă spun că, unul s-a făcut blogger, Gabi a devenit naşul meu de cununie (şi naşul Kărluţei) şi este la fel de ştrengăroi ca pe vremea tinereţii, Cristi Blondu’ e prin Houston-Texas iar Coco prin Minneapolis-Minnesota.

P.S. Găbiţă, bagă frate şi tu un comentariu, ca să confirmi că tot ce am scris aici este purul adevăr!!!

Am fost odată Amiral!…

 

Foto