La începutul anului 1998 am ajuns întâmplător în Salsa You & Me. Pe „tartanul” clubului mi-am etalat pentru prima dată, după mulți ani, abilitățile de „sportiv”. Acolo ne-am cunoscut. Te-am observat într-un colț al sălii. Te încălzeai cu un aer indiferent. Mișcările erau lente și sigure. Aveai ceva din detașarea unei coborâri din aerul rarefiat al „turnului de fildeș”. Probabil că și acesta a fost unul dintre motivele pentru care m-am apropiat de tine. „Alergi?” M-ai privit în ochi ușor surprinsă și apoi ai aprobat discret. Te-am luat de mână, te-am lipit de mine și ți-am arătat proprii mei pași.
A fost de ajuns doar acea seară ca pașii noștri să învețe să se sincronizeze. Și știu. Știu că te-am impresionat de la început. Am simțit cum aroganța ta a început să ți se topească ușor din gesturi. În timp ce șoaptele mele îți măsurau bătăile inimii.
Ne-am antrenat împreună câteva luni. Până când iarna târzie ne-a alungat pașii. Tu pe aleile tale. Eu pe aleile mele. Lăsând între noi tăceri. Și dorințe neterminate. Îți lipseau lungile noastre discuții de la distanță. Nu ne întâlneam des dar vorbeam foarte mult. Și acele ore de intimitate, de destăinuiri, prin care vocile exprimau tot ceea ce ochii nu puteau să vadă, au creat dependență. După o perioadă ai trecut puntea înapoi și mi te-ai alăturat în dansul gesturilor lente.
Ziua Europei. Mă întrebi dacă îmi mai aduc aminte? Baie de mulțime la o sărbătoare corporatistă. Ne învârteam prin mulțime. Tu, dezinvoltă. Erai în elementul tău. Eu, stingher. Invitatul tău într-o lume care mă obosea. Atunci s-a întâmplat. S-a înfiripat un gând frumos și nebun. Să alergăm împreună un „UltraMaraton”. O cursă teribil de dificilă. Fără limită de timp. Fără limită de pași. Fără traseu stabilit de dinainte. Doar inspirație, sentimente și trudă. Multă trudă în doi, legați unul de celălalt.
Și ne-am pornit prin Brumar. Speriați. Înfrigurați. Îngândurați.
Cine spunea că e ușor să alergi în doi? Mai ales când ești legat de celălalt și trebuie să îți sincronizezi până și gândurile! Nu ai experiență și nu știi cum să abordezi tactic cursa. Vrei să pleci tare. Să arzi secundele. Uneori să comprimi timpul. Alteori să îl îngheți. Iar celălalt trebuie să țină ritmul. Nu trebuie să alerge mai repede. Dar nici să rămână în urmă. Teama se înfiripă printre gânduri și pune stăpânire pe tine. Uneori simți că celălalt te ține în loc și nu știi cum și dacă mai poți să te eliberezi. Alteori teama de eșec și îndoiala că ești suficient de bun pentru celălalt te copleșesc. Îți pulverizezi energiile aruncând priviri confuze înainte.
E prea alert ritmul? Deja simți că ai obosit? Știi, viața îți pune pe traseu destule puncte de hidratare. Trebuie doar să fii atent la ele. Să nu te supraestimezi și să profiți de ele. Îți dă un boost important. Care te ajută să îți limpezești privirea. Să scrutezi mai adânc orizontul și să numeri kilometrii mai încrezător. Așa ni s-a întâmplat la kilometrul doi când s-a născut K. Era atât de fragilă. Cu ochii migdalați și capul țuguiat.
„Te descurci singur? Eu vreau să ies un pic. Am o dispensă de la organizatori pentru doi ani. Și vreau să am grijă de K.” Nu știi dacă este de bine. Sau dacă este de rău. Și dacă mai târziu nu ți se va reproșa că alergi de unul singur. „Revin mai târziu în cursă. Eventual mă mut de la un punct de hidratare la altul.”
Kilometrii se înșiră. Pe traseu, chipuri vin și pleacă. Fiecare în ritmul propriu. Singurătatea este singura constantă. Și numărătoarea până la următorul chip cunoscut, până la următorul punct de hidratare.
La kilometrul zece s-a născut Măriuca. Ca o minune înflorind la marginea drumului. Când tu erai sufocată de efort și speriată de lungimea drumului. Ai cerut îngrijiri la umbra abandonului dar pașii te-au dus mai departe. Chiar dacă retrăiai după opt ani experiențe similare.
Zidul poate să apară oricând. Se spune că în general apare după kilometrul treizeci. Depinde și de vârsta la care începi alergarea. Depinde de cât de bine ești sincronizat cu partenerul tău. Depinde de cât de lung este firul dintre voi. Depinde de cât de multe momente de hidratare ai ratat. Depinde. La mine? La noi? L-am văzut din depărtare. Eram pe la kilometrul doisprezece. Urcam. Și simțeam că încep să mă sufoc. Pieptul îmi era presat. De prea multe spaime, de prea multe reproșuri. Am continuat să alerg până aproape de kilometrul cincisprezece. M-am oprit copleșit de efort. Picioarele erau foarte grele. Brațele atârnau dezolant. Respirația șuiera. Mintea refuza să mai comande. Ce fac? De ce alerg? Unde vreau să ajung? Am dus-o așa, mergând, continuând traseul, încă vreo doi kilometri. Până când atriul stâng s-a deblocat și picioarele au dat drumul la alergare.
Fetele mele au crescut și, de mulți kilometri încoace, ele s-au așezat fiecare pe câte o parte a drumului. Devenindu-mi sursele mele permanente de hidratare. Bucățile mele de rai. Poveștile mele de suferință. Chiar nu vreți niciuna dintre voi să alergați împreună cu mine? Hai, o luăm ușor, în ritmul vostru. Nu forțăm. Știu că altă dată am cerut prea mult. Poate că am fost prea competitiv și nu v-am lăsat să vă pregătiți suficient. Poate că am greșit. Uneori mă gândesc apăsat dacă drumurile lor se vor lăsa atinse de pașii mei.
Am atins kilometrul 27. Îl văd limpede și clar. Fără momente de confuzie. Fără momente de sufocare. Niciun zid care să îmi rănească privirile. Alerg. Eu. Cu propriile mele gânduri. Cu aceleași bătăi de inimă. Cu pașii mei risipitori. Doar eu cu propria-mi singurătate. Îmblânzind-o. Parafrazându-mi poetul favorit. Îmblânzind-o cu umbrele altor suferinzi.
07 noiembrie 1998. București. Sectorul 1. Banu Manta intersecție cu Titulescu. Lume multă. Rude, prieteni, colegi. Emoții mari. Mari. Evenimentul e gata să înceapă. Inima bubuie în piept. Trag adânc aer în plămâni. „… de bună voie și nesilit de nimeni…” Mă uit în stânga și aștept semnalul. Cuvintele sunt pregătite la linie. „Start!”
P.S. La mulți ani, Măriucăăăăăă! Câtă aroganță din partea ta să te naști tocmai pe 07 noiembrie.
La mulți ani Mariucăi! Să o simți acolo, lângă umărul tău cât mai mulți kilometri, pentru că sunt aroganțe care în loc să te supere, te fac să îți simți inima ușoară, chiar dacă, din cauza lor, se zbate ca un stol de fluturi zi după zi.
6 Comments
La mulți ani superbi micii „arogante”!
Mulțumesc frumos, Issabela!
La mulți ani Mariucăi! Să o simți acolo, lângă umărul tău cât mai mulți kilometri, pentru că sunt aroganțe care în loc să te supere, te fac să îți simți inima ușoară, chiar dacă, din cauza lor, se zbate ca un stol de fluturi zi după zi.
Mulțumesc frumos, Cristina!
La Multi Ani Mariei tale, si la cati mai multi km parcursi impreuna, mana in mana 🙂
Mulțumim frumos, Hope!