Bongo. Bongo. Bongosssss. Ritmul se întinde uniform și implacabil. O simt prin toți porii. E ca o lavă care dintr-o dată se revarsă din pereți. Sub tălpi vibrează cohorte de așteptări. Pantofii își caută primele mișcări. Nu au nimic din dezinvoltura celor de altădată. Nici măcar culoarea… Erau albi. Pe vremuri. Erau albi. Îi găsisem într-un mic magazin undeva vizavi de Piața Sfânta Vineri. Ca un animăluț mic și trist uitat într-un Pet Shop, perechea albă zăcea pe un raft la marginea abandonului. Nici nu mai știu ce voiam să îmi cumpăr, dar momentul a avut ceva special. I-am luat din raft, i-am atins cu un soi de curiozitate amestecată cu o inexplicabilă dorință. Erau niște pantofi albi cu limbă.