Nu am știut niciodată să pronunț. Cuvintele!… Cuvintele mi-au ieșit întotdeauna răsturnate. Uneori triste. De multe ori șuierate. Rănind aerul sufocant din jur. Și încărcate. Încărcate de o teamă organică. O teamă prezentă în mine dinainte să învăț să jonglez cu ele. Mi se zbăteau în fraze încercând să iasă și să ajungă până la tine. Dar le înecam în propriul înțeles și le înghițeam ca pe niște pastile de uitare. În fiecare gând rostit, în fiecare gest articulat, ca și când repetam un ritual din care ar fi trebuit să mă vindec. Să mă vindec de mine. De teamă. De tine. De tăcere.