Încerc să îmi reglez respirația. Trag adânc aer în piept. Și secundele pornesc să se numere. Pare. Secundele se strâng pare, ca brațele să nu bată stinghere. Gestul se duce până la jumătate. Și aerul se umple de cuvinte. Se grăbesc să se așeze pe orizontul buzelor. De parcă aș putea să pictez cu ele chemări iar secundele să se înșire până la marginea amintirilor. Pe frunte picături se ascund în spatele șuvițelor. Le trec printre degete, când secundele îngheață pentru un pas, sau poate doi. E un gest decăzut. Un gest ce obișnuia să îmi ducă cuvintele nespuse până pe zvâcnetul tâmplelor. Ca un zălog ce se elibera când secundele se epuizau. Când secundele dintre cuvinte se transformau în emoții, iar frazele se completau la capătul aleii.
Îmi vizualizam mișcările pașilor. Mă jucam. Eram conștient că mă abandonam cu atâta plăcere în propria joacă. Cu raze de soare încălzindu-mi mișcările. Și cu gesturi stângace ascunse printre cuvinte. Mă jucam pe parchetul sălii. Ce strălucea în ferestrele largi și luminoase. Mă oprisem încurcat într-un colț. Într-un colț în care indiferența aluneca printre rânduri. Neștiut. Neinteresat. Pași singuri și stingheri în joacă. Învățam să jonglez cu propriile-mi cuvinte. Și imaginile create din înțelesul lor survolau sala și se amestecau în ritmul silabelor. Silabe sincronizate în tempouri neregulate provocând Tangouri să se nască în Povestiri din Desinence.
