O bucățică de infinit se zbate tăcută între cer și pământ. Privesc peste umăr la chemarea orașului. Acolo jos, contopit cu orizontul, orașul e încă amorțit de somn. Ca o făptură ușor contorsionată, cu jumătatea de jos spre curgerea râului, acoperită de un văl de ceață, de parcă norii ar fi coborât drăgăstoși să îi acopere rotunjimile fierbinți, cu jumătatea de sus pulsând dezvelită în așteptarea îmbrățișării dimineții. Cerul privește pe furiș către firul de apă ce desenează curbele orașului și roșește, roșește încetișor lăsând razele să umble în căutarea ferestrelor deschise.
Au trecut trei ani de la una din cele mai frumoase vacanţe petrecute în natură, într-o zonă montană de o frumuseţe ce copleşeşte orice inimă iubitoare de drumeţii, căutătoare de poteci în drumul spre înălţimi, fremătătoare la atingerea lanţurilor ce asigură trecerile prin zone mai spectaculoase. Au trecut câţiva ani şi încă am proaspete în suflet senzaţiile trăite în acea vacanţă, în inima Apusenilor, bătând cu piciorul fiecare bucăţică de stâncă, mângâind fiecare zală de lanţ, savurând fiecare strop de apă evadat din albia Canionului, adulmecând umezeala pereţilor, ascultând îmbătat de emoţie zgomotul făcut de Galbena la ieşirea din munte şi plonjonul în Cascadă, într-un Evantai ce îţi răcoreşte trupul înfierbântat.
