Anul 13. S-a împlinit. S-au scris 13 ani de la renașterea cuvintelor. Zăceau ghemuite într-o stare amorfă. De mult prea mult timp zăceau inerte pe marginea rândului. Disprețuite de zgomotul cotidian și stoarse de orice emoție. Cu silabele smulse și amestecate într-un șir fără noimă. Sau aruncate pe rânduri diferite ca niște resturi de gânduri expirate. Își pierduseră suflul cu mult timp în urmă. Într-o epocă în care sufletul își răsfoia propriile pagini neterminate și nu mai găsea drumul spre o nouă poveste.
Totul a început cu o șoaptă. Timidă. Nerostită. Strivită între buze. Și prăbușită fără rost într-un colț de suflet. Ca o umbră cuibărită de mulți ani într-un peisaj de uitare. Acolo, rătăcind printre emoții captive, mi-a învățat pe de rost tăcerea și din mute bătăi de inimă s-a rostit în cuvânt. Cuvintele scăldate în singurătate și-au spart sunetele surde și din vibrații s-au născut înțelesuri. Au început să jongleze cu metafore. Izbind cerul sufletului de atâta căutare. Și spațiul s-a sufocat. S-a umplut. Iar metaforele s-au înghesuit în fraze căutând evadarea din suflet la capăt de rând.
