Tună. Peretele are un ușor tremurat apoi se liniștește. Tună. Încă o dată. Și încă o dată. O salbă de tunete ce face ca aerul să încremenească. Vuietul izbește ici-colo sculptând grămăjoare de răni pe verticală. Apoi, cu note molcome, de parcă s-ar stinge într-o plutire de vinovăție, alunecă printre răni spintecând până la rădăcină. Și se întoarce într-o haotică și violentă traiectorie scrijelind semne ce curg în simboluri pierdute. Ploaia se năpustește în hohote măturând toate urmele, ca un căutător de emoții ce vrea să își ascundă neputința. Și sapă în răni gând după gând, adâncind amprentele amintirilor cu fiecare lacrimă recompusă pe colțul buzelor.
Nu le mai număr. Secundele. Nu le mai număr. Au rămas acolo, presărate în timp pe aleile mele. S-au oprit în mijlocul respirației neînțelegând unde le sunt pașii și de ce au dispărut. Le-am părăsit între două gânduri și s-au trezit singure, și captive, pe marginea urmelor uscate. Speriate, secundele s-au îngrămădit unele în altele prin șanțuri apuse, nefericite umbre amorfe căzute din tandem. Nu mai simt tâmplele zvâcnind. Nu mai aud murmurul șuvițelor fremătând în broboane de dor. Nu mai știu să se înșire sincron și să îngâne în cor cu bătăile inimii. Nu mai știu de ce sunt. Nu mai știu ce au fost.
Cred că era prin 2008 când am cumpărat domeniul meu. Nu îmi era foarte clar ce vreau să fac cu el. Blogosfera era pe la începuturi, își consuma copilăria, iar eu habar nu aveam de ea. Postasem în trecutul apropiat câteva poezii pe un site cu așa ceva, erau încercări din adolescența târzie. Apoi s-a așternut liniștea pentru cinci ani. Pe la începutul anului 2013 am început să tatonez cu WordPress. Atunci lucrurile erau clare. Îmi doream un blog, unde să postez vechile și viitoarele jonglerii de cuvinte. Începusem să citesc articole din Blogosferă. Eram încântat de ceea ce descoperisem aici și de toată această comunitate uluitoare. Am studiat cât m-a lăsat răbdarea, apoi am decis. Gata! Scriu și voi publica primul meu post.
Era 31 martie spre 01 aprilie 2013. Miezul nopții trecuse. 01 aprilie suna a păcăleală, a eșec. Era un fel de “articolul din ziua de ieri”. Și atunci s-a născut pe 02 aprilie. Primele cuvinte s-au dus la “Despre“. Și prima poezie s-a așezat aici cu multă, multă reținere. Un ghimpe de îndoială îmi zgâria sufletul. Oare ce vor crede oamenii despre asta? Ce-i și cu adolescentul ăsta întârziat?
Încerc să mă așez cât mai confortabil în fotoliu. Trunchiul mi se mișcă înainte, înapoi, își caută în memorie poziția din care emoțiile copleșeau cuvintele. Spatele se îndreaptă, umerii se trag ca într-un fuleu când respirația simte că a pierdut din ritm. Degetele se întind crispate către cuvinte. Le caută textura îngropată inevitabil de curgerea timpului. Pipăie literă cu literă. Încercând să refacă înțelesurile de altă dată. Le pipăie toate asperitățile născute din prea lungi tăceri. Sunt muchii tăioase ce vor să rănească. Și vor să străpungă armura uitării. Mă dor, mă dor degetele ce nu mai reușesc să transmită emoția. Sau poate că ele nu au nicio vină. Poate că nu e nimeni de vină, doar culorile si-au pierdut din strălucire odată cu bătaia secundelor.
Caietul cu poezii – “Cuvintele Toamnei”
Caietul cu poezii – “Primăvara Statuilor”
Caietul cu poezii – “Armistiţiu”
Era o dimineață superbă de decembrie, cel puțin așa o percepeam eu. Coborâsem în stradă și totul în jur mirosea a iarnă, a iarnă așteptată cu sufletul plin, cu ochii sclipitori, cu pieptul fremătând a emoții primite și dăruite. Ridicam privirea spre cer și așteptam să văd cum se scutură, cum fulgi mari, jucăuși, mă vor acoperi ca într-un dans subtil al naturii, căutând împlinire pe buzele mele. Respirația se grăbea în fuioare ce păreau că alintă întreaga stradă a bucuriei mele.
Caietul cu poezii – “Neuitare”
Poezia “Atât de departe”
Poezia “Tablou cu maci”
Poezia “Dincolo de cuvinte”
Poezia “Chemare”
Poezia “Copacul”
Poezia “Vis comun (Paradisul pierdut)”
Mi-ai promis că mă vei duce să văd marea.
– Nu vreau să vii la mine! Mi-ai spus într-o zi.
Nu m-am suparat, ştiam… acolo în ţara aia
unde erai, aveai treburile tale, te opream
din drum. Plecarea mea, pentru că trebuia
să mă întorc, te-ar fi răvăşit.
Dar eu vroiam să văd marea!
Conduceai maşina spre oraşul cu ţărm la mare. Întotdeauna mi s-a părut că eşti sexi la volan. Eşti concentrat şi serios. Priveam casele pe lângă care treceam, oamenii, era totul atât de nou pentru mine.
Aveam o rochie albastră şi, ca din întâmplare, pentru că mă tot fâţâiam pe scaunul ăla, se ridica, lăsându-mi picioarele la vedere, iar tu le priveai. De câte ori maşina se oprea la vreun stop le mângâiai. Râdeam… Deşi ploua, pentru că în ţara aia plouă mereu, mi se părea că acolo lângă tine a pătruns o fărâmă de soare cu razele ei cu tot.
Poezia “Strămutare”
Poezia “Un vis” a Kărluţei a obţinut Locul II (Premiul Mircea Sântimbreanu) la Festivalul de Literatură pentru copii şi tineret Cezar Petrescu, Ediţia a II-a 2013. Vă invit să citiţi poezia “Un vis” scrisă de Karla Manea.
Poezia “Veşnică îngemănare”
Poezia “Hibernalul dor”
