Palma e deschisă adânc vibrându-și liniile ca pe niște descântece. Cu degetele distante, urându-se între ele, se zbate căutând adieri ce imită dans de gesturi uitate. Se lipește de aer lăsându-se legănată într-un contur desenat deja. Cu umbre ce i se strecoară printre degete, se reconstruiește refugiu de gânduri la marginea șuvițelor. Sub apăsarea degetului mic pulsează resturi de secunde. Celelalte degete, ca niște cuvinte, nemângâiatele cuvinte, se încolonează cabrate într-o spirală șoptită spre un trecut prăbușit între două fraze ce își caută înțelesuri în pagini diferite.
„Atenție se închid ușile, urmează stația…”, cu o ușoară oboseală în gesturi mă uit la ceas. Minutele aleargă înspre ora 19.00. Mă îndrept spre casă, după o nouă zi de muncă. A mai trecut încă o zi prin mine, printr-un mine ce încearcă să devină din ce în ce mai imun la zgomotul din jur, un mine ce detestă vânzoleala străzii, un mine cu gust de surdă echilibristică printre gânduri. La prima cobor, deși rămân în mine și îmi duc pașii indiferenți printre ceilalți trecători. Sunt minute când schimb trotuare, când gesturi absente smulg câte o bucățică de frunză ieșită în cale, apoi o mototolesc între degete și o aruncă în grădină ca pe un vis interzis.
Gândurile îmi sunt tot acolo, vibrând, în spațiul dintre murmur și gesturi. Aleargă prin aerul uscat de atâta așteptare, plonjând între un căuș și celălalt. Îmi caută pe vârful degetelor urme de rouă culese în dimineți însorite și înlănțuite în adieri rotunde de chemări. Se conectează acolo, pe fiecare celulă marcată, pe fiecare milimetru atins și cere memoriei frânturi de culori, mișcări de petale, silabe rostite în duet de priviri. Mi se lipesc pe amprente, pe toate, eliberând din ele rămăşiţe de atingeri. Le simt, le simt cum zvâcnesc prin toţi porii, proiectându-mi în căuş un dans al gesturilor lente.
Cuvintele mele rătăcesc captive pe aceleaşi alei scăldate sub primele sclipiri ale razelor de lună. Rătăcesc departe de mine, departe de gânduri confuze, de gesturi frânte, de rămăşiţe fumegânde împrăştiate cu furie şi apoi ascunse într-un colţ ce altădată vibra sub atingerea petalei de trandafir. Ele, cuvintele, au luat tot ce au putut salva şi au dispărut în întunericul aleilor, rătăcind neobosite pe urmele paşilor întipăriţi în chemări de vals. Au plecat singure într-un soi de pelerinaj prin locuri în care altădată se legănau şoptite la umbra gesturilor lente. Au plecat iar eu am rămas contur golit de emoţii.
