Nu am știut niciodată să pronunț. Cuvintele!… Cuvintele mi-au ieșit întotdeauna răsturnate. Uneori triste. De multe ori șuierate. Rănind aerul sufocant din jur. Și încărcate. Încărcate de o teamă organică. O teamă prezentă în mine dinainte să învăț să jonglez cu ele. Mi se zbăteau în fraze încercând să iasă și să ajungă până la tine. Dar le înecam în propriul înțeles și le înghițeam ca pe niște pastile de uitare. În fiecare gând rostit, în fiecare gest articulat, ca și când repetam un ritual din care ar fi trebuit să mă vindec. Să mă vindec de mine. De teamă. De tine. De tăcere.
Credeam că este suficient să murmur. Să învăț să murmur. Șoaptele!… Alergând prin aerul bolnav. Cu respirația gâtuind cuvintele și aspirându-le până într-un colț de suflet unde se tot strâng în tăcere silabe scrise pe rânduri de cruci. M-am mințit singur că, învățând să murmur, ajung mai aproape de inima ta. Că șoaptele mele plutesc undeva între cer și pământ. Deasupra unui cimitir de cuvinte eșuate. Și din atriul meu stâng pot să le pompez mai ușor către tine. Că pot să îți proiectez mai aproape de simțuri gesturi pe care nu știu să le pronunț în cuvinte.
Mi-au rămas stinghere și neconsumate. Gesturile!… Mă plimb pe alei în timp ce umbrele îmi desenează din memorie. Poate cuvintele le-am uitat, pe o bancă, ca pe niște note triste dintr-un recviem în re minor. Poate că șoaptele și-au frânt zborul și murmurul s-a blocat undeva între atriul meu și-al tău. Poate că timpul s-a așternut gros și impasibil peste frunzele ce fremătau în așteptări. Poate că totul s-a petrecut într-un alt secol. În secolul trecut? Sau în altă viață. A cui? A mea? A ta? A amândurora?
Nu știu! Nu mai știu dacă totul a fost aievea. Sau este doar închipuirea gesturilor mele. Mă plimb pe alei și gesturile mele încep să deseneze. Un dans la stânga. Un dans la dreapta. Un dans al gesturilor lente. Degetele tale se risipesc în evantai și dezmiardă șuvițe. Apoi se odihnesc cât un murmur pe orizontul buzelor. Ah! Poate de aceea nu mai ajungeau șoaptele mele până la tine. Le opreai la marginea clipei. Și îmi certai gesturile că te pictează atât de rar.
Știu că te pictam rar. Îmi era teamă să nu diluez prea mult culorile. Și în tabloul neterminat să îmi văd viața așa cum este. De ce îmi era atât de teamă? Când și acum mai am pe amprente pigmenți!
Poate că gesturile mele au devenit mai aspre în timp. Și degeaba îmi implorai cuvintele să se pronunțe. Ele ieșeau răsturnate și chircite. Iar eu știam că într-o zi vei obosi să îmi pozezi. Și îmi vei lăsa tabloul neterminat. Și abandonat. Într-o cameră mică și întunecată. În care îmi era atât de greu să îți mai pictez trăsăturile.
Mi-au rămas stinghere și neconsumate. Gesturile!… Pe degete mi se mai zbat pigmenți dintr-un tablou neterminat.
P.S. Să nu te aștepți să îți mai vorbesc. Niciodată nu am știut să pronunț. Cuvintele!… Doar scriu, iar gesturile îmi pictează un duet în Silenzio.
8 Comments
Ce poveste frumoasă…
❤️
Mulțumesc frumos, Oana! Pentru cuvintele…
Doar… sublim. In silenzio… 🙂
Printre gesturi… îți mulțumesc, Hope!
Am lipsit atât de mult, că aproape uitasem ce frumos scrii. Gesturi uitate într-un recviem în re minor, ce imagine tristă și frumoasă in același timp…
Mulțumesc, Cristina! Mai rămâi câteva clipe, câteva gânduri…
Mi-ar părea rău să nu o fac…
Mă bucură cuvintele tale…